ARBORELE VIETII
Ţin să-mi prezint, pe cât pot, rudele trecute şi pe cele prezente, căci pe cele viitoare le ştie numai Dumnezeu. Ce păcat că nu a existat o tradiţie în păstrarea amintirilor despre moşii şi strămoșii mei şi, foarte puţin ştiu despre rudele aflate în viaţă, căci sunt împrăștiate prin lume şi cu greu pot fi găsite. Numai amintirile personale îmi mai aduc unele imagini ale celor care fac parte din acelaşi arbore cu viaţa mea. Este absolut necesar să ne cunoaștem arborele vieţii, căci în el am primit seva de educație, gena de sănătate spirituală, experiența luptei cu greutățile, etc. Ochii bunicului Gheorghe Iordache, parcă privesc azi prin ochii mei. Cântecele de slavă către Dumnezeu, ale tăticului meu, răsună ca nişte ecouri vrăjite în urechile mele şi în stările mele sufletești şi se prefac în poezii şi rugăciuni. De mămica ce să mai vorbesc, o simt ca pe o esență a vieţii mele, ca pe un poem de slavă închinat naturii umane, ca prinsă într-o icoană din care mă priveşte cu un zâmbet matern, care mă pătrunde, căci emană o dragoste nemărginită. Rudele mele contemporane, cu cât se scurge timpul, le văd tot mai în ceaţă, căci se tot îndepărtează mânate de valurile vieţii. Mi se creează impresia că s-au rupt de arborele comun şi s-au plantat în alte sfere de cunoaștere, pe unde au găsit habitat prielnic de a-şi crea hibrizi adaptați timpurilor actuale, rupți de spiritualitatea străbunilor lor şi cu o altă percepție despre dragoste.
Voi încerca să pictez, prin câteva cuvinte, portretele celor care fac parte din acelaşi arbore, existențial, cu mine şi de care mă simt foarte strâns legat sufletește, pornind de la seva de viaţă ce am primit-o şi până la gena de suflet, pe care, este posibil să o fi transmis-o urmașilor mei.
|
|