SCOALA TEHNICĂ SANITARA
B. VIAȚA SCOLARA - Aspecte ale vietii de scolar
Despre şcoală:
Unele aspecte le-am arătat odată cu prezentarea profesorilor şi a unor colegi. După cum am mai spus şcoala noastră era situată pe strada Călărași, în faţa Bisericii Sfânta Vineri, în clădirea care a fost cândva Orfelinatul „Maria Turnescu”. În cea mai mare parte a școlarizării am avut sala de clasă la parter, pe dreapta cum intri în şcoală. Avea geamuri la stradă şi uneori glasurile profesorilor erau acoperite de zgomotul tramvaielor şi camioanelor, încât ne perturbau atenţia la ore.
După câte îmi amintesc, la parter erau patru săli de clasă în care a învăţat seria noastră cu patru clase paralele, din anul întâi până la sfârşit, cu excepția unei perioade de câteva luni, după ce s-a surpat tavanul în dormitorul de la etaj. În acea perioadă o luam la picior pe cheiul Dâmboviței şi făceam Anatomia la Sala de Disecţie a Facultății de Medicină. Majoritatea colegilor s-a apucat de fumat, găsind drept pretext că era miros tare greu de la cadavrele întinse pe mese şi din faptul că profesorul Ioanițescu era un pătimaș fumător şi se făcea că nu-i vede fumând. Cred că, clasele din alţi ani de studiu învăţau în localul unde era şi cantina noastră, pe Ghenadie Petrescu, gard în gard cu Liceul Matei Basarab.
La etajul şcolii noastre se afla dormitorul nostru, mare şi lângă dormitor era cancelaria profesorilor. Din holul mare de la parter se trecea şi într-o curte interioară mică, betonată şi care dădea spre grupul sanitar, cu baie care avea câteva dușuri şi cu câteva cabine de WC.
Noi, „gogoșarii”
În pauze colegii deschideau larg geamurile şi se luau de unii trecători, mai ales de fete.
Doamna Pena ne-a îndrumat către o uniformă şcolară cu sacouri albastre, pe mânecă având ecusoane cu șarpele şi cu șepci de culoare grena, având deasupra cozorocului emblema cu șarpele. Eram mândri de uniformele noastre, dar eram etichetați de fetele care treceau pe sub geamurile clasei noastre ca gogoșari. Treceau pe sub fereastră şi unele grupuri de fete care erau îmbrăcate în halate albe. Noi strigam după ele „lăptăresele!”, iar ele ne strigau nouă „gogoșarii.
Baia și „pisicuța în călduri”
Amintirea acelei băi nu-mi este chiar pozitivă întrucât într-o zi nu ştiu cum am atins un calorifer şi am fost interpretat de electricianul şcolii ca infractor, pentru care mi-a aplicat o palmă care mă mai doare şi azi. Mai ţin minte că aveam o femeie de serviciu care intra în baie în timp ce elevii se îmbăiau şi stimulată de falusurile unora s-a întins pe canapeaua din baie ca o pisicuță în călduri şi-l ademenea pe Filip să o judece, fără a avea cea mai mică ruşine de ceilalţi care eram în baie. Filip era un elev de la clasa D, bondoc, neșlefuit, cam slăbuț la învăţătură şi timid, ca un băiat venit de la ţară şi care avea falusul grosolan, incitant pentru o femeie. Nu s-a petrecut nimic, căci a apărut electricianul şi femeia s-a retras speriată. Amintire cu timiditatea lui Filip o mai am şi de la o întâlnire pe care a avut-o cu o fată. Treceam pe lângă ei, prin faţa şcolii de fete de pe Pitar Moş şi am putut auzi cum s-a prezentat Filip la cunoştinţa cu fata: „sunt elevul Filip, din anul I şi am luat 10 la Anatomie”. Era, cred, printre puţinele note de 10 pe care le luase în viaţa lui şi aşa îşi exprima el mândria cu care putea să cucerească o fată. Dacă fetele ar fi ştiut ce dotare are el, nu mai avea nevoie de nicio prezentare.
In acea mică curte interioară, în pauze mai jucam câte o miuță. Tot din acea curticică era o uşă care ducea la o scară cu trepte înguste care suiau pe terasa şcolii de unde se vedeau ca din avion locuinţele din jur. Îmi era teamă să mă apropii de balustradă, dar cu oarecare atenţie se putea juca o miuță şi acolo la înălţime, numai că nu prea aveam voie să ne urcăm, aşa încât o făceam pe furiș.
Viaţa la internat
Nu a fost dulce, dar nici amară. Cu tinerețea şi naivitatea noastră, o vedeam chiar frumoasă. Las la o parte că în anul I, uneori dormeam câte doi în pat, că la căminul de pe strada Călărași (fost Orfelinatul „Maria Turnescu”) a căzut tavanul şi că făceam naveta până la cantina de pe strada Ghenadie Petrescu, iar mâncarea a fost mai tot timpul slabă şi insuficientă. Încerc şi amintiri specifice adolescenței noastre învolburate. Poate şi unele ieșiri necontrolate ale unor colegi, spre exemplu Neagu , când eram prin anul III, care făcea pipi, din mers, pe stradă, în drumul de la şcoală către internatul de pe Ghenadie Petrescu şi mie îmi venea să intru în pământ de ruşine când vedeam lumea care trecea pe lângă noi şi îmi închipuiam ce credea despre educația noastră.
Îmi amintesc cu plăcere, că în anul I locuiam în dormitorul de la etaj al internatului de pe Călărași. Cred că sala în care locuiam a avut alt rol iniţial, poate de salon de recepție, căci pe un soclu se afla impunătoarea statuie a Mariei Turnescu, patroana fostului orfelinat de fete. Locuiau cu noi şi câţiva colegi din ani mai mari. Mi-l amintesc cel mai bine pe Mirea, din anul IV, care avea şi rolul de responsabil de dormitor şi care era sportiv de performanță, luptător la Dinamo. Eram fani ai lui şi am mers chiar la un meci al lui cu Ion Țăranu, campionul naţional. A fost învins, dar Mirea era abia junior şi avea perspective. Obişnuia Mirea de a se antrena şi în dormitor. Din mijlocul dormitorului erau date paturile la o parte, se puneau saltele şi invita colegi din an cu el sau chiar din anul nostru, I, cu care efectua fel şi fel de scheme. Mă impresiona când lupta cu doi colegi din an cu el şi-i răpunea pe amândoi. De două - trei ori am fost invitat şi eu la saltea, singur cu Mirea. Eram conștient că nu pot să-i fac probleme, dar mă străduiam să nu fiu pus în tuș. Desigur că eu luptam să ader la saltea şi să-i fug din mâini şi culmea că îmi reuşea.
Începând cu anul II, am locuit la internatul de pe Ghenadie Petrescu. Mai întâi am avut dormitorul deasupra cantinei şi mai apoi în corpul de clădire de la stradă. Dormitorul de deasupra cantinei era mare şi luminos, dar veneau toate miresmele de mâncare de la cantină.
Mâncarea era sub orice critică. Probabil că era secetă şi bursa nu acoperea îndeajuns un meniu mai consistent. Bucătăria şi cantina se aflau sub dormitorul nostru şi ne pierea pofta de mâncare chiar în timpul preparării mâncării. Venea câte un miros de mâncare de praz, că nici nu ne venea să mergem la masă chiar dacă eram lihniți de foame. Mergeam totuşi şi când vedeam, de exemplu, mămăligă cu un borș subnutrit şi mâncare de praz, ni se făcea rău. Luam de câteva ori, în silă şi plecam cum am venit. Poate că au fost şi zile mai bune dar asta mi-a rămas mai bine întipărit în minte.
Aveam ca administrator pe domnul Ioneţ, un om de o deosebită bunătate şi seriozitate. Locuia în acelaşi corp de clădire cu cantina, la etaj, şi avea o copiliță, pe atunci la grădiniţă, pe nume Otilia. Era o scumpete de copilă şi îi plăcea să fie printre noi. Noi o alintam, îi testam memoria şi chiar am o fotografie cu ea în grupul nostru de elevi. În acelaşi timp se aflau la internat dar în condiţii mai speciale, în corpul de clădire de la stradă, elevi de naționalitate coreeană, proveniți din Coreea de Nord, în timpul războiului cu Sudul şi cu americanii. Dintre coreeni îmi amintesc câteva nume: Kim Goang He, din clasa noastră, Kim Du Sen, Ri Man Hoa, Nam Ghi Hâp, Pek Sun Giun. Cel mai echilibrat era Kim al nostru. Între români şi Coreeni au fost unele tensiuni care au degenerat în bătăi.
Bătaia între români și coreeni
Unii dintre Coreeni, aveau impresia că totul li se cuvine şi-i cam jigneau pe români, drept care cei mai mari dintre ai noştri le-a organizat o bătaie. Nu am fost în teatrul operațiunilor, dar am aflat că au câștigat ai noştri şi după aceea s-a stabilizat liniștea şi respectul reciproc. Poate că a intervenit şi nea Ioneţ, administratorul şi a liniştit lucrurile fără a face mare vâlvă.
Prin anul IV am locuit într-un dormitor lângă stradă şi ne-am acomodat greu cu scurt circuitele tramvaielor şi chelălăiturile șinelor, care treceau la câţiva metri de geamurile noastre.
1956 - în curtea căminului Ghenadie Petrescu:. Sus: Chim Du Sen, Tănăsescu, Pek Sun Giun, Brătucu, Stoenescu, iar ultimul din dreapta este State Nicolae.
Mijloc: al patrulea din stânga este Iordache Nicolae, urmează Chim Goang He și Dinu Ignatie. Jos: Otilia ( fetiţa domnului Ioneţ), Iordache şi Cioc Marin
Distracţiile
Erau materializate, cu predilecție prin filme, de obicei la Cinema Patria (astăzi, parcă, se numeşte Scala), cel mai titrat cinematograf pe vremea aceea. Mai mergeam şi la Cinema Alexandru Sahia, dar acolo erau mai mult pentru desene animate, educative şi istorice. Eram dornici de filme precum Cocoșatul, cu Jean Marais, Mânăstirea din Parma, cu Gérard Philippe, Pod hale în Flăcări şi altele, dar nu prea aveam bani, iar unii colegi cât şi mulţi ţigani făceau speculă cu bilete. Îmi amintesc că doream să văd un film, dar nu mai erau bilete, în schimb, roiau prin jur ţigani cu oferte. Un ţigan a venit la mine şi-mi spune:
„Ia un bilet, mânca-ţi-aş, îmi dai trei mangoţi şi lingem şi-o bere”. Alte distracții erau balurile, dar eu nu prea aveam ce căuta pe acolo, că mai mult m-aş fi supărat. Nu aveam căutare la fete. Cine se uita la un pişpirică timid. Aveam colegi de talia mea, dar care aveau tupeu. Erau ca nişte cocoșei îndrăzneți, îşi puneau în picioare pantofi cu talpa foarte groasă, realizată din cauciucuri de maşină, uzate, la modă în vremea aceea şi care-i înălţa cam cu zece centimetri. Aşa făceau unii elevi de la alte clase: Ciolan Ioan, Ilinca Nicolae şi alţii.
Sportul
Era pentru mine ceva divin. Simțeam nevoia de a ieşi şi eu în evidenţă cu ceva, pentru a compensa handicapul taliei mici. Iubeam majoritatea disciplinelor sportive, dar mai cu seamă boxul, luptele, atletismul şi fotbalul. Aş fi vrut să fac de toate, dar la fotbal nu aveam chemare fizică şi nici talent deosebit, iar la atletism nu ştiu ce probă m-ar fi acceptat. M-am ataşat de lupte şi box, căci erau pe categorii de greutate, dar nici pe astea nu am insistat căci eram tare emotiv şi pe deasupra raționam că trebuie să fac meserie, că pentru aia m-au trimis părinţii la şcoală. Totdeauna am fost sclavul raţiunii şi nu ştiu dacă a fost bine sau rău, în orice caz, asta m-a costat frânarea elanului tineresc de a-mi dezvolta capacitățile fizice şi de a deveni cineva (poate) în viaţa sportivă. În curtea internatului de pe Ghenadie Petrescu, aveam un perete, care aparținea Liceului Matei Basarab. La peretele ăla băteam, adeseori, mingea. Dintre colegi se remarcau Şerban Gheorghe, Mihăilă Teofil, Pahonţu Virgil, unii colegi coreeni şi alţii din clase mai mari (Ringheanu, un portar valoros care a ajuns mare, pe la Universitatea Cluj, Petrolul Ploieşti şi chiar la echipa naţională şi Roşu, extremă, care juca prin divizia C). Mergeam uneori şi pe Ghencea, care atunci era doar un câmp mare şi unde improvizam porți şi meciuri între clase. Eram atât de precipitat când plecam la un asemenea meci, încât o dată am ieşit ca fulgerul din şcoala de pe Călărași, direct în mijlocul străzii şi m-am trezit luat pe bara unui camion. Nu m-am speriat deloc şi cum șoferul a frânat brusc, am zbughit-o pe drumul meu, lăsând în urmă o ploaie de înjurături, pesemne că șoferul se speriase tare. Luptătorul Mirea mă încuraja să merg să fac lupte şi am mers de câteva ori la Tânărul Dinamovist, dar după cum am mai spus, emoţiile şi raționamentele mele m-au retras de a participa la competiții.
Sănătatea
Mi-a fost destul de bună, dar prindeam din zbor bolile contagioase. Aşa s-a întâmplat că în iarna din anul I am făcut scarlatină, iar prin primăvara anului III am făcut rubeolă. Scarlatina, după cum am mai spus mi-a creat unele goluri de învățare şi mi-a diminuat rezultatele la învăţătură. Pe timpul internării eram în salon cu mai mulţi copii şi nu mi s-a părut aşa de greu. Am avut printre colegii de salon şi un băieţel maghiar, foarte simpatic. M-a învăţat câteva cuvinte ungurești, dintre care şi o înjurătură, pe care am reţinut-o cel mai bine. În timpul îmbolnăvirii de rubeolă, am fost ţinut izolat complet, pentru că nu mai erau asemenea cazuri la vremea respectivă şi am suferit foarte tare din lipsă de comunicare. Îmi venea să urlu şi să mă bat cu pereţii, aşa de rea stare aveam din cauza izolării totale. Nu aveam decât o ferestruică, cu privirea spre o unitate militară, de ofiţeri şi stăteam lipit de fereastră pe tot parcursul exercițiilor de luptă cu arma, pe care le efectuau. Eram ca într-o închisoare şi-mi venea să sar pe pereți;
|
|