|
---|
FAMILIA
B.- CUNOASTEREA VIITOAREI SOȚII În paralel cu „pașaportul” dat amicei de la Dorohoi, am cunoscut-o pe Rodica, care mi se părea peste aspirațiile mele și pentru care mi s-a creat așa, un fel de suflet special.
Așa mi se părea mie, gestul, de a-i spune Rodicăi „sărut mâna!”
|
Într-o seară de octombrie, 1968, mi s-a ivit ocazia să mă apropii mai mult de ea, sărindu-i în ajutor să care bagajul de la gară. Venea din localitatea ei natală, Podu Turcului, județul Bacău. Dacă mai țin minte, o revăd îmbrăcată într-un palton grena, era roșie în obrăjori și avea genunchii durdulii și înroșiți de frig. În altă zi, mai însorită, am întâlnit-o pe când coboram pe strada Mărășești. Atunci, nu știu cum de am îndrăznit să-i spun: „Nu vrei să mergem la un film?!”A acceptat cu ușurință și am descoperit că se dădea în vânt după filme. Am mers la un cinematograf, pare-mi-se Flacăra, care se afla cam pe unde este azi Banca Comercială. Nu mai țin minte ce film era, ceva de genul „Podhale în flăcări”, dar parcă mie-mi era gândul la film? Eu aveam palpitații emoționale, eram aerian și cu greu reușeam să mă dovedesc reținut, calm. Cuvinte nu prea aveam. Când am ieșit de la film, am descoperit că ploua. Atunci mi s-a descătușat graiul și am început să cânt melodia Doinei Badea, „Ploaia și noi”, mai mult refrenul căci se potrivea cu vremea: „Ploaia dansa împreună cu noi / Se-nveselea când râdeam amândoi / Ploaia vedea cum cuvintele mari le-ocolim / Dar pe fețe citea cât de mult ne iubim / Ploaia glumea, lunecând printre noi / Ploaia visa, când tăceam amândoi / Și ne șoptea că nimic nu-i prea mult, nici prea greu, / Dacă vrem dragostea să dureze mereu!” ș.a.m.d. Am fost acompaniat de Rodica și o umbrelă ne-a apropiat și mai mult. |
Evenimentele s-au derulat cu rapiditate, apropierea s-a concretizat în propunere de căsătorie. Mergeam ades la Fabrica de Tricotaje „Zimbrul”, când Rodica făcea de serviciu la telefon. Fabrica se afla în fază de construcție, ca și căsătoria noastră. Serviciul se făcea la etajul I, unde se aflau doar stâlpi de beton și o masă mare pe care era telefonul. Aveam un aparat de radio și dansam împreună, pe tot felul de melodii. Toată lumea era a noastră!
I-am propus să ne legăm sufletele și a acceptat, dar era grijulie: „Promiți că n-ai să mă bați niciodată?” Avea experiența ei din familie și se temea și de „iaurt”. Eu i-am răspuns că dacă voi ridica vreodată mâna asupra ei, înseamnă că am semnat cererea de divorț.
Rodica a scris părinților că a găsit un băiat cu care vrea să se mărite și, dulcea ei mamă, îngrijorată, a venit la Suceava să vadă despre ce-i vorba. Aflând că am aproape 30 de ani (Rodica avea 23 ani), și-a făcut temeri: „Mă, mamă, are 30 de ani, dacă e încurcat cu vreuna? Dacă are vreo pensie alimentară de plătit?” Am mers cu Rodica și cu viitoarea mamă soacră, la un restaurant, parcă la Arcașul și am făcut cunoștință, cerând mâna fiicei ei.
Mama soacră, Dumitra Crăciun, mi-a părut de o bunătate ieșită din comun, cu o vorbă liniștită și apărea mulțumită de viitorul fiicei. Fața îi degaja multă suferință, generată de o boală care o măcina de mult timp și, făcea eforturi să-și exprime bucuria momentului. De altfel, am rămas cu imaginea mamei soacre, ca o icoană tristă, în care se vedea și o cruce grea pe care o ducea. Era crucea bolii nemiloase, care i se instalase în spate încă din tinerețea-i plină de atrocitățile vremurilor.
Timpul a trecut cu repeziciune și, la cca două luni și jumătate, de când ne-am împrietenit, am plecat la părinții mei, la Dâmbroca, comuna Săgeata, județul Buzău, chiar în ziua de 6 decembrie 1968, adică în ziua de onomastică a lui tăticu, Sfântul Nicolae. La gara din Suceava, în așteptarea trenului am cântat, împreună, melodia lui Florin Bogardo, „Să nu uităm!”. Redau versurile care creau și jurământul nostru: „Să nu uităm nicicând /Să iubim trandafirii, / Ei sunt pe-acest pământ/ Un simbol al iubirii / Și totuși de-om uita / Să iubim trandafirii, / Ei nu ne vor ierta / Clipele rătăcirii / Și pentru asta nu, / Destinul nu e vinovat; / De vină suntem numai noi, / Noi amândoi / Cei care am trădat, / Jurământul iubirii / Și-o clipă am uitat / Să iubim trandafirii, / Nu este adevărat / Că sunt flori trecătoare, / Surâsul lor curat / Niciodată nu moare”. O altă melodie foarte plăcută nouă era „Iubirea cea mare”, tot de Florin Bogardo: „S-alunge iubirea cea mare / Orice boare, ar putea, / de-ajuns s-o găsească obosită / Plictisită, în clipa grea! //(Refren) Iubirea se cere păzită, de oarba ispită, / Păzită cu zel, cu săbii de-oțel / Și de ea, și de el, la fel! //Prea multe dovezi de virtute / Vrute și-avute, într-o singură zi, / Adesea în loc să convingă, / Pot lesne să stingă, văpaia inimii! // Refren //” |
Părinților mei le-a plăcut mult de fată și…. ne-au culcat în aceeași cameră, considerând că trăiam mai de mult timp împreună. Am avut un fel de jenă, dar „zarurile au fost aruncate”. Normal, că în noaptea aceea nu prea am dormit, dar m-am simțit cam încrâncenat, ceea ce a diminuat din plăceri.
|
---|