|
---|
SERVICIUL MILITAR
Alte personalități ale garnizoanei• L-am cunoscut şi pe maiorul Goanță, comandantul Garnizoanei de Aviaţie, un om de statură napoleoniană. Avea camera de odihnă în dispensar şi-l vedeam adeseori, seara, când venea la culcare.
|
Eu, pe o bancă în faţa unităţii noastre de radiolocaţie - 1961 |
• Plutonierul major – sanitar, era în prag de pensionare şi cam bolnăvicios. Cred că şi fuma foarte mult. El ar fi trebuit să facă tratamentele, pansamentele şi răspundea de magazia de medicamente. În acea perioadă am fost chemat la unitatea noastră pentru susținerea examenului de gradați. A participat la examinare şi maiorul Maior, şeful de Stat Major al Garnizoanei Cocargeaua. Maiorul l-a întrebat pe comandant, reoferindu-se la mine: „Cine-i ăsta care bate pas de front ca Cian Kai Shek?” Am primit gradul de caporal, cu care mă mândream tare mult, cu mintea mea de atunci. |
---|
Soldatul Marcu Emil |
Pățania cu turistele nemțoaice De multe ori rămâneam şef, căci cadrele stăteau doar câteva ceasuri dimineaţa, apoi plecau pe la casele lor, în Constanţa. Pe timpul verii aterizau, la Kogălniceanu, avioane cu turişti străini, cel mai adesea germani. Se întâmpla că unora le venea rău de altitudine.• A fost adusă într-o zi o blondă frumoasă, de ne luau chipiele foc. Am aşezat-o pe canapeaua medicală şi ... cum avea jupon, i se cam vedeau chiloțeii. Toată echipa sanitară a venit să vadă ceva. Era tare comic un militar de anul I, Marcu Emil, un glumeț fără seamăn. Spunea: „Uite măi nea Mircea, uite cum creşte, se coboară pe pantalon în jos, a ajuns la pantof, văleleu, aşa că se vede?!” Ceilalţi râdeau de se prăpădeau. Când fata şi-a revenit a început să arate că e praf pe măsuța de sticlă, pe care era ţinută casoleta cu seringi. Marcu începe să spună: „Taci fă, că acum pun mâna pe tine şi te aia!” Am adus şi un bolnav din infirmerie, care cunoştea limba germană şi între timp a apărut şi translatoarea.• Neamțul nostru nu s-a dat pe faţă şi ne-a spus după ce am rămas numai noi că nemțoaica glumea: „Ce mi-ar face ăștia, dacă ar putea!” |
---|
O noapte cu lună, singur la Năvodari cu un soldat înecat
În vara aceea frumoasă a anului 1961, am asistat la o dramă pe care n-o pot elimina nicicum din amintirile mele legate de armată. Am fost anunţat că un coleg al nostru de la aviaţie s-a înecat. Cum era seară şi nici-un cadru medical dintre angajați nu era la dispensar, am fost trimis să particip la cercetările decesului. Am ajuns pe înserate la ghiolul din Năvodari şi am găsit un soldat întins cu faţa în sus pe malul ghiolului. La cca 20 m. se afla maşina salvării, pe care soldatul fusese șofer. Nu mai ţin minte cine stătea până atunci lângă cadavru, ştiu doar că am fost lăsat singur cu marea, luna şi mortul, până la venirea procurorului. Nu aveam nici-un sentiment de spaimă şi eram preocupat să văd dacă mai pot salva ceva. Îl apăsam pe piept în mod ritmic, făceam respirație gură la gură. Eram naiv, căci murise de câteva ore şi mortul, mort rămâne. În zadar se străduiau marea, cu clipocitul valurilor, luna care se reflecta feeric în mare, şi vântul cu adierea lui caldă, să-mi transmită mesaje paradisiace, eu am reținut un peisaj mort, cu mare şi luna, înghețate, malul ca pe o stâncă aridă, pe care se aflau două bețe, unul orizontal şi unul vertical.
Cât pe ce să mă electrocutez
Am trecut şi eu un pic pe lângă moarte, după ce am sterilizat instrumentarul sanitar, când am scos din priză ștecherul fierbătorului, neștiind că e spart. M-am auzit cu un țipăt animalic şi am avut noroc, că din contracția pe care am avut-o a ieşit ștecherul din priză. În apropiere de sala de tratamente se afla cabinetul stomatologic, dar țipătul meu nu prea a avut rezonanțe, decât minore. Medicul stomatolog a întrebat foarte senin despre ce s-a întâmplat.
Moartea sergentului Dovlete, cu o lună înainte de liberare
Către sfârşitul stagiului militar, după cum am mai spus, am fost retras la unitatea mea şi lucram ca furier, uneori şi curier. Dacă apăreau situaţii de urgenţă, care priveau unitatea noastră, trebuia să merg la dispensar şi să rezolv cazurile respective.
A venit din spate o motocicletă, l-a atins pe Dovlete cu ghidonul, l-a dezechilibrat şi a căzut cu occiputul pe asfalt. A ameţit, dar şi-a revenit repede. Colegii lui l-au urca într-o maşină şi l-au dus la dispensarul din localitatea Mihail Kogălniceanu. Acolo i-au dat ceva calmant şi l-au trimis la unitate. La Spitalul Militar am avut şi o surpriză plăcută că mi-am revăzut un fost coleg de Şcoala Sanitară, Petrescu Edmond. Îmi e greu să pomenesc ce a urmat după revenirea la unitate. Comandantul, căpitanul Anton, a ordonat să le iau probe de sânge sergenților care au fost cu Dovlete. Cu strângere de inimă a trebuit să mă supun, am pus sângele în eprubete, am pus etichete şi m-am gândit că n-ar fi rău să le las descoperite până dimineaţă. Nu cred că aveau alcool în sânge, că băuse doar ceva must, dar pentru siguranța de a nu primi pedepse prea aspre, am procedat cum m-a tăiat capul atunci. Ceaureanu şi Burada au fost degradați şi ținuți vreo 10 zile la arestul garnizoanei. Stăteam şi mă gândeam ce înseamnă şi viaţa asta. Cu o zi înainte de accident eram cu câţiva colegi la chioșcul alimentar al Garnizoanei, în jurul orei 10,00 şi ne luam gustarea obișnuită: biscuiți, rahat şi suc. Era şi bunul amic Dovlete. El povestea că abia așteaptă să ajungă acasă, că i-a făcut tată-său casă şi că, poate, se va însura.
La spital m-am întâlnit cu fostul coleg de școală sanitară, Petrescu Edmond, dar despre asta am vorbit la capitolul Școala Sanitară.
Cred că am multe scăpări în amintirile mele şi dacă îmi vor reveni anumite aspecte din viaţa de militar în termen, voi face completările respective. Am prezentat fără înflorituri şi filozofări, lăsând la latitudinea cititorului să-şi imagineze trăirile sufletești şi să tragă concluziile asupra cum se făcea armata în deceniile 5-6 ale secolului XX.
Atracția pentru serviciul militar |
---|
Unitatea Mihail Kogălniceanu |
Personalități ale garnizoanei |
---|
|
---|