 
INGINERATUL
E.- SEF DE ATELIER MECANICĂ UŞOARĂ
După un timp, șeful secției Prelucrări Mecanice, Rusu Cornel a fost trecut ca Dispecer Şef şi eu am fost numit Şef de Atelier Mecanică Uşoară, după Comisia Economică Municipală, iar după plecarea din uzină a lui Viorel, am preluat eu șefia atelierului. Am devenit un fel de detectiv particular, pentru urmărirea producției atelierului. Mă străduiam să asigur de lucru în atelier, să aduc semifabricate turnate, forjate şi laminate pentru o bună încărcare a locurilor de muncă, să asigur SDV-urile necesare, să ţin o evidenţă clară a mișcării produselor, semifabricatelor şi sculelor, să intervin unde tehnologiile scârțâiau. Mie nu mi s-a pus la dispoziţie tehnolog, aşa cum fusesem eu pentru Cornel Rusu, ci trebuia să mă descurc singur. Ca dispecer era Avram Nicolae, pe toată secţia şi era un dispecer bun, dar Cornel Rusu, devenit dispecer şef, împreună cu creierul dispeceratului, tehnicianul Vasile Popovici, făcea jocuri murdare, dând comenzile cele mai bune la o întreprindere din Fălticeni (parcă „Popa Șapcă”), pentru care primeau comisioane grase, iar bieților prelucrători de la noi le reveneau oasele, care erau mai greu de ros şi cu norme slabe. Greutăți mai erau şi cu SDV-urile, unde Harabagiu făcea fițe, după cum am mai spus. Era de neconceput cum de nu se puteau soluționa problemele ca sarcini de serviciu ale fiecăruia, ci trebuia să tratezi după orele de program şi în general cu întâlniri la pahar, adeseori chiar la restaurant. Era un bonom nea Hari, dar cam prea cuprins de valoarea lui şi de stilul cam zeflemist de a conversa. Totuşi îmi era simpatic şi-l apreciam ca valoare. Păcat că înainte de a ieşi la pensie, i-a sucit gâtul o moaşă care avea cu cca 30 ani mai puţin ca el. A divorțat şi s-a însurat cu ea. Gestul ăsta rușinos, l-a costat mult pe nea Hari. Mai întâi a fost cam golit de bani, căci marfa proaspătă costa mult şi pe deasupra a cheltuit şi pentru un proces al moașei căci întrerupsese ilegal o sarcină. Toată tevatura şi eforturile de a face faţă cerințelor unei aşa legături, l-a scurtat şi de viaţă, chiar în prag de pensionare.
În atelierul pe care-l conduceam erau şi aspecte plăcute, cu figurile de muncitori simpatici pe care-i aveam în subordine, majoritatea cu scurtă pregătire în meserie. Erau oameni tineri, simpli şi voioși, care trăgeau tare pe maşini, iar în pauze se ţineau de șotii. Cojocaru, Grădinaru, Petrovici, Lăpușneanu, dădeau tonul la viaţa atelierului. Eram nevoit, uneori să-i ajut la fixarea manetelor la strunguri pentru filetare şi de fapt făceam cu ei şcoală la locul de muncă. Cei mai valoroși meseriași (cu şcoală corespunzătoare) erau Maxim Emil şi Caia. Mă mândream mai ales cu Maxim, un băiat foarte la locul lui, priceput şi talentat. De altfel avea să câştige Strungul de Aur, pentru care poate că am avut şi eu un mic merit, căci înainte de a pleca la concurs am discutat cu el despre calculul roților dințate pentru filetare, subiect care i-a şi căzut. Ce păcat că partidul i-a rupt pe amândoi de producţie trimițându-i la „Ştefan Gheorghiu” şi apoi ca activişti politici. Cam aşa se obişnuia cu cei mai buni şi producția îşi primea calitatea pe care o mai putea. Tot prin acele timpuri era uns ca şef de atelier pe la Mecanică Mijlocie un anume Danovschi, un fel de Piedone, care nu avea nimic comun cu meseria de maistru mecanic, ci era mai mult vătaf. Umbla noaptea prin fabrică şi arunca câte o găleată cu apă pe muncitorii care ațipeau, iar ca meserie se pricepea doar să măsoare piesele cu sfoara, de-i mergea vestea.
Cea mai mare parte din timpul de lucru era acordată jongleriilor cu bonuri de lucru. Atât muncitorii cât şi maiștrii făceau presiune pe normatori să mărească normele şi de cele mai multe ori reuşeau. Eram indignat că valorile erau inversate: muncitorul avea salariul cel mai mare şi lucra cam jumătate din programul de lucru prevăzut, fără a avea responsabilitate mare; maistrul câștiga foarte bine din învârtelile cu bonuri de lucru, iar inginerii, chiar dacă aveau cel mai încărcat program şi cea mai mare răspundere, erau cel mai prost plătiți (numai cu salariul de bază, care mai era ciuntit şi cu penalizări). Erau şi alţi salariați care intrau în caruselul bonurilor de lucru, mai ales cei de la dispecerat, oferind lucrări mai bine plătite la cei care cotizau pentru asta.
Ca şef de atelier, am încercat să pun la punct o evidenţă a componentelor de programare, realizare şi predare a producției. Am făcut caiete pentru evidenţa: comenzilor, semifabricatelor, repartizării pe locuri de muncă, sdv-urilor, produselor finite. Bonurile de lucru erau primite şi gestionate direct de către maiștri instructori. Era greu de ţinut evidenţa semifabricatelor căci veneau în rate şi multe erau cu defecțiuni, trebuind returnate. Aveam şi unele comenzi înscrise în lista de produse, dar care, după cum am mai spus, erau deturnate pe parcurs către o fabrică semi particulară de la Fălticeni. Erau cele mai valoroase comenzi ca preţ şi manopera, din care cauză erau folosite de dispecerat (Rusu Cornel şi Popovici Vasile) pentru a-şi rotunji veniturile cu nişte comisioane substanțiale. S-au prins tovarăşii de la dispecerat că urmăresc atent acele produse şi că tot fac apel prin ședințele operative să se oprească sistemul acela de defavorizare a fabricii în interesul personal al unora şi atunci au uneltit pentru schimbarea mea de pe acel post.
Despre personalul Atelierului de Mecanică Ușoară
Dintre maiștri cu care am lucrat am remarcat, pozitiv sau mai puţin pozitiv pe: Sandu, Petrache, Bunduc, Solonar.
- Sandu - era un tip şaten, de statură medie, plinuț și holtei. Era foarte serios în activitatea lui şi foarte puţin apela să-i soluționeze altcineva problemele de serviciu. Îl consideram un om de bază al atelierului, care-şi îndeplinea cu simţ de răspundere sarcinile cantitative şi calitative ale producției cât şi pe cele de salarizare a subordonaților;
- Petrache, un băiat foarte descurcăreț şi bătăios pentru soluționarea problemelor. Tânăr şi frumușel, bruneţel, slăbuț şi de talie spre mică. Ţinea foarte bine în mână echipa de muncitori din subordine, dar cred că făcea jonglerii cu bonuri de lucru, în sensul că la anumiţi oameni ai lui le plasa bonuri pentru operaţii suplimentare (pe care nu trebuiau să le execute, dar bani primeau pentru ele), cu care obțineau câștiguri foarte mari şi din care dădeau maistrului o cotă parte. Avea un fel propriu de adresare privind acordarea „drepturilor” muncitorilor: „Tovule inginer, trebuie să-i dăm omulu dreptate! Ce vină are omulu, că nu are condiţii corespunzătoare să realizeze normele?”
Petrache era şi un devotat activist de partid, fiind secretar de organizaţie. Avea un stil destul de vioi şi acerb în dezbaterile politice ale organizației. Când discuta despre cineva, îl prezenta că e om de treabă, dar începea să arate că are unele lipsuri şi începea să toarne... atâtea încât îl desființa pe bietul om. Începerea cu aprecierile pozitive, aveau rolul să scoată în relief bonomia şi intențiile bune ale vorbitorului şi apoi nu mai conta, căci trebuia să spună „adevărul” aşa cum urma să influențeze aprecierile șefilor. Cum-necum, Petrache era unul din cei mai buni maiștri, în sensul că ştia să fie ascultat de muncitori şi să-şi realizeze în bună măsură sarcinile de plan. Activitatea lui politică l-a propulsat spre Academia Ştefan Gheorghiu şi de acolo a devenit primar într-o comună. Nu ştiu cum s-a descurcat acolo, dar a devenit cam plin de importantă şi afișa un aer de superioritate, ca toată protipendada politică. După „revoluţie” i-a căzut moțul şi a mers din nou la uzină, dar cum şi uzina a fost falimentată, sau mai bine zis, furată de șmecherii de șmecheri, a plecat la moara din Șcheia ca administrator. Trebuie recunoscut că era foarte harnic şi a rămas aşa. Are aproape 80 ani şi arată scăzut în dimensiuni şi la propriu şi la figurat, se ţine vânjos şi munceşte zi lumină pentru ca familia lui să aibă un trai decent;
- Bunduc, maistru la atelierul de Mecanică Mijlocie. Era un bărbătuș şaten, scunduţ (bondoc), plinuț şi foarte vioi. Se descurca foarte bine cu muncitorii şi cu planurile de producţie. Nu aştepta ajutoare din partea altora, ci se zbătea cu toate: semifabricate, scule, dispozitive, tehnologii, bonuri de lucru... Îl admiram pentru strădaniile lui şi pentru neimplicarea prea mult în politică. A rămas maistru până la moarte, dacă mă refer la faptul că nu a apucat să iasă la pensie, căci inima mare pe care o avea i-a plesnit. Dumnezeu să-l ţină în paza Lui!;
- Solonar, un maistru micuț, costeliv, bruneţel, cu tendință de chelie. Nu prea dovedea pricepere în meserie, ci se comporta ca un vătaf pe moşia atelierului de mecanică uşoară. Cea mai mare preocupare o acorda bonurilor de lucru pentru aranjarea salariilor muncitorilor şi comisioanele pe care să le primească, pentru favoritisme. „Colac peste pupăză” era şi paharul, pe care-l ducea cam des la gură. Mai trist era că se îmbăta în fabrică. Probabil că muncitorii îi aduceau materia primă şi nu-i trebuia prea mult, că era alcoolic şi pierdea repede contactul cu lumea reală. Pe când răspundeam de Atelierul de Mecanică Uşoară, am avut necazuri cu stilul lui de viaţă. Ba se îmbăta foarte tare şi maiștrii îl ascundeau, lăsându-l să doarmă într-un birou, ba nu venea mai multe zile la lucru şi trebuia să-i acoperim activitatea. A avut noroc cu soţia lui, o femeie harnică şi serioasă, care a reuşit să-l mai ferească de rău, dar şi aşa, la câţiva ani după pensie a dat ortul. Dumnezeu să-l ierte, că a fost un om cu suflet, dar cu păcatele viciului care-l patrona!;
- Sochiriac Gh., un băiat tânăr, blonduț, fercheș, care nu prea le avea cu meseria, dar le avea cu seriozitatea și bonomia. Era mai deosebit, din pdv moral, față de ceilalţi, adică avea o moralitate superioară.
|
|
