Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

A. BUNICII:

BUNICII DIN PARTEA TATEI

Gheorghe IORDACHE – tata mare – bunicul din partea tatei, n 1864 – d 1946.
S-a născut pe undeva prin părţile Găvăneştiului şi s-a instalat în satul Dâmbroca, comuna Săgeata, jud. Buzău, după căsătorie, cam de la formarea satului, de prin 1881, sau ceva mai târziu. S-ar putea să mă înşel privind locul naşterii, dacă mă gândesc că avea rude şi în alte comune din zona Buzăului (Baniţa, Beilic, Cochirleanca).
Era de talie mijlocie, avea ochii căprui, purta haine țărănești din dimie groasă, de culoare maroniu-închis, o căciulă neagră țuguiată şi opinci. A lucrat ca  administrator pe moşia boierului Dârlea, din Dâmbroca. Era un om tare liniştit, bisericos, cu multă căldură sufletească  faţă de mine. Nu prea se înţelegea cu femeia lui, Catalina, mai tânără cu vreo nouă  ani, deoarece încerca să-l domine ajungând chiar la bătaie. Îmi aduc aminte câteva întâmplări mai mult sau mai puţin „hazlii” , mai degrabă triste pentru mine:

• Lângă streașina casei se afla un agud mare, care-şi întindea crengile pe acoperiș. Oani, fratele meu mai mare, se urca în el, necăjindu-l pe tata mare, care se temea să nu-i cadă nepotul. Striga la el: „- Dă-te jos ghiavole!” şi-l amenința cu nuiaua, iar Oani se suia şi mai sus, știind că nu poate fi ajuns şi așteptând să se plictisească bunicul şi să plece. Cu multă amărăciune în suflet, bunicul se lăsa păgubaș;

• Pe mine, tata mare mă alinta şi-mi aducea covrigi şi colivă de la biserică, zicându-mi: „Ia Didi, ia di la taica!”;

• În tinda casei bunicilor se punea o masă rotundă, joasă şi două scăunele. Stăteam într-o zi pe pragul tindei şi-i priveam cum pregăteau masa și cum mâncau. Pe masa joasă, bunica a răsturnat o mămăligă, un fel de soare mai mic, din care ieșeau nori pufoși. În mămăliguță au înfipt câteva bucățele de brânză și au început să mănânce din câte un ou fiert moale. Mi-a rămas o imagine de hlăpăială, mai ales în ce o priveşte pe mama mare, creându-mi o neliniște sufletească şi o desconsiderare din partea mea, la mintea de copil;

TATA MARE

	1 Ce ştiu de tata mare, Aşa  cum îl rețin? Era un moş cuminte Și oropsit de ani, 2 Striga, ameninţând, Cu  amaru-i de pelin Şi, arunca-n agud Cu  un băţ după Oani. 3 Iar timpul și-l petrecea Cu somn şi  liturghie, Când era treaz îmi povestea De-a ţării vitejie
4 Mâncau în tinda casei vechi, Bunica  şi bunicul, C-un hlăpăit pân-la  urechi, Parcă-i mana calicul! 5 Am fost si martor ocular La ceartă şi bătaie Într-un decor spectacular Pe patul din odaie! 6 Bunicul, protejat de-o sita, Turna ocări cu jale,                                      Bunica, foarte îndârjită, Îi căra făcăleţe-n şale.	7 Radio – şanţu-l asculta, Mereu, interesat Şi, întreba toţi călătorii Care treceau prin sat, 8 De n-au văzut sau auzit De vin prizonieri Şi, Neculai, băiatul lui, Soseşte  joi sau vineri. 9 Dezamăgit de aşteptări, La Domnul se ruga, Dormea, se frământa, Și cu răbdări se-amăgea

• În una din odăile casei, care servea drept bucătărie, dar şi cameră de zi şi de dormit, ca acum văd cum s-au încăierat bunicii pe pat şi îşi aduceau injurii fel de fel. Tata mare, fiind mai bătrân cu nouă ani şi mai slab, se chinuia răsturnat pe pat şi cu o sită în mână, să se apere de bunica, aflată în ofensivă deasupra lui cu un făcăleț în mână şi cu care dădea pe unde apuca. Nu ştiu de ce, cu toate că nu cunoșteam motivul încăierării, eram de partea lui tata mare şi strigam către mama mare să nu mai dea cu făcălețul;
• În anul 1946, bunicul parcă îşi simțea sfârşitul, mergea la drum, se aşeza la marginea şanţului şi-i întreba pe trecători dacă n-au auzit ceva despre prizonieri şi în mod deosebit despre băiatul lui, dispărut la Cotu Donului şi de unde nu a mai scris nimic de prin 1942;

Mi-au rămas la suflet câteva calități ale bunicului: modestia, blândețea și vorba bună.

Ecaterina IORDACHE (Catalina, cum i se spunea) – mama mare,  n. 1873 – d 1964. Era șatenă, cu ochii albaștri. Am cunoscut-o numai fiind bătrână.
Venea dintr-o familie de munteni, din satul Joseni,  situat între Berca şi Pâcle, în judeţul Buzău. Familia din care provenea se numea Săftoiu.  Nu avea şcoală, dar era isteață şi cred că i-au plăcut distracțiile şi nu în ultimul rând, băutura. Despre bunica am mult mai multe amintiri că a trăit până prin 1964, când eu aveam 25 de ani. Cred că nu a fost o femeie chiar atât de rea, vremurile însă au durificat-o, făcând-o să aibă suflet numai pentru sine. Cred că a suferit și deoarece cam prin anii 1948–1949 a murit una dintre mătuși (mama Fira), căsătorită cu Neculai Dedu, din cauza infectării cu tetanos, după o înțepătură cu un cui la picior, când a mers la fântână.
Pentru că nu  prea se împăcau între ele, mama mare şi mămica, a trebuit ca mama mare să mai stea şi la alţi copii ai ei, pe timpul cât tăticu a fost prizonier la ruși. Nenea Neculai Dedu, ginerele bunicii a acceptat să o ţină şi el, căci avea suflet milostiv și suferise mult după moartea nevestei lui, care-i dăruise trei copii   În decembrie 1949, când s-a întors tăticu din prizonierat, a luat-o înapoi acasă pe bunica, având responsabilitatea, ca fiind cel mai mic copil să-şi îngrijească mama.
Bunica a mai trăit vreo 15 ani după ce a venit tăticu din prizonieratul rusesc, dar nu am stat prim preajmă, deoarece eram plecat mai tot timpul pe la şcoli şi la serviciu şi numai în vacanţe o vedeam. Îmi dau seama că o tratam cam cu indiferență, probabil din cauza conflictului între generații, dar şi datorită unui dispreț pe care mi-l inocula mămica. Ţin minte că, în perioada  1951 – 1953, după naşterea fratelui meu Nicușor, avea responsabilitatea să îngrijească de el şi îl legăna atât de mult încât a căpătat un tic de a-şi legăna picioarele şi de a mişca din degetele de la picioare, tic pe care și l-a păstrat până la moarte. Deşi s-a făcut colectivizarea şi au mai rămas în folosință numai loturi mici de pământ, bunica nu mai era în ton cu vremurile şi îi necăjea pe tăticu şi mămica, cerându-şi drepturile şi repetând des că ea nu a mai mâncat de mult, nu a mai băut de mult timp. Când s-a apropiat de vârsta de 90 ani a devenit de nesuportat prin vorbele grele pe care le adresa şi unele fapte ieșite de sub controlul rațiunii:

•  Mergea în fundul grădinii şi îşi făcea nevoile, aşa, din picioare, ridicându-şi fustele fără jenă, făcându-ne pe noi, copiii, uneori, spectatori  fără să vrem sau poate din curiozitate;

• Către sfârşitul vieţii şi-a rupt un picior şi tare greu se descurca atunci când trebuia să iasă afară,  târându-şi un picior şi sprijinindu-se în două bețe pe care şi le-a făcut singură aşa cum a putut;

• În iarna 1963 – 1964, a cam fost neglijată în cămăruța ei, cămăruță care ţinea loc şi de bucătărie.  Ajunsese că-şi făcea necesitățile firești pe dânsa şi, cum nu prea mai judeca normal, ascundea pâinea pe sub pernă şi, chiar şi-a pus cămaşa de noapte, plină de murdărie, în ceaunul de mămăligă;

Cred că în oarecare măsură i-a fost grăbită moartea de către părinţii mei, dacă mă gândesc că în ultima perioadă au cedat poftelor ei şi i-au dat să bea cam mult vin, cu care mama mare îşi mai alina durerile de picioare şi îşi mai alimenta visele. Într-o noapte, s-a stins şi probabil că a fost găsită, dimineaţa, moartă. La înmormântare toată lumea părea bucuroasă că a scăpat de o greutate. În serile de veghe la mort se făceau glume, conform unor tradiții pe care nu le-am înţeles, dar mai curios pentru mine era faptul că şi fiica ei – mama Neaga, făcea glume schimbându-i poziția mâinilor şi zicând: „ - Îu, s-a sculat mama!” şi se apuca pe râs, dictat şi de ţuica băută. Eu am avut un gest de reproș, dar poate că era necesar mai mult, pentru a schimba atitudinile atât de deplasate.  Când i s-a cântat Veşnica Pomenire, mi s-a transmis şi mie o stare de ușurare, căci toţi erau bine-dispuși. După terminarea „sacrilegiului”, am început să am o stare de dezgust pentru ființa „umană”. Am realizat că în familia noastră domină conştiinţa eu-lui şi că  era cam mică credinţa în Dumnezeu. Oare numai atât să mai reprezinte o biată mamă, soacră, bunică, după o viaţă în care a suferit atât de mult pentru toţi ai ei? Suntem nişte maşini cu faţă umană, care producem unele sentimente, dar pe cele mai multe le rebutăm.
Eu nu o puteam uita pe bunica, căci avea bunătate faţă de noi copiii şi nu ştiu să ne fi mustrat vreodată, cu toate că șicane i-am mai făcut. Uneori chiar glumele nesărate, ale noastre, le primea cu bunătate. Spre exemplu, pe când avea vreo 83 ani, mergea cu noi la cules de vie şi, cum nu putea sta aplecată, lua un scăunel, cu care se muta de la un butuc la altul. Eu, care începusem să mă simt cam șmecheraș, de cam 17 ani şi aproape absolvent de şcoală sanitară, când a dat bunica să se așeze pe scaun, hop, îi trag scaunul şi am luat-o prin surprindere, încât s-a răsturnat. După cum se zicea atunci, a venit sărmana mama mare cu „hiada-n sus”, dar nu mi-a reproșat. A făcut haz de necaz.
Cum aş putea să o uit, când am văzut cum îl legăna pe Nicușor, fratele meu mai mic şi, cum îi cânta? Îmi dădeam seama că aşa a făcut şi cu fratele mai mare, Oani şi cu soră-mea Olica şi, desigur la fel a făcut cu mine.
Cred că longevitatea i-a venit din spiritul de conservare. Chiar dacă a suferit mult, când i-a plecat băiatul pe front (tatăl meu), a suferit când i-a murit fiica (mama Fira), ştia să-şi ducă timpul rupându-se de necazuri printr-un fluierat uşor, aproape șoptit.