Primii pasi in viata
SUFLET DE COPIL
GRUPAJ DE POEZII DESPRE COPILĂRIE
COPIII (I)
Copilul este om viu, nu este ornament,
O viață individuală complexă și bogată,
El reprezintă punctul de vedere ardent
Al lui Dumnezeu, viața să fie continuată.
Împreună cu copiii se deschid porți, la care
Singuri nu vom ști să ajungem niciodată.
Copilul e aidoma albinei ce caută în floare,
Nectarul, și îl preface în miere parfumată.
Să fii copil înseamnă să crezi în dragoste,
Să crezi în frumusețe, să crezi în credință,
Trebuie respectat, crescut cu iubire aparte,
Apoi i se dă libertate deplină, după putință.
Copiii îi învață pe adulți trei lucruri bune:
Cum să fie mulțumiți fără a avea motive,
Să nu stea locului niciodată, să facă glume,
Cum să ceară ce-și doresc, prin tratative.
Copilul este cea mai mare bogăție din lume,
Mai mult decât banii și forța de pe pământ,
Devine atât de deștept, chiar a copil minune,
Încât, revanșa de la joc și-o ia abia ca adult.
Copilăria este ca o oglindă care reflectează
În viața de mai târziu imaginile de început,
E imensa nevoie de mirare la tot ce viază,
E semnul rațiunii, e singurul paradis pierdut.
Cea mai bogată moștenire pe care părinții
O pot lăsa copiilor este acea copilărie fericită,
Ceea ce le va lumina zilele viitoare ale vieții,
Ca, mai târziu, să treacă peste oricare ispită.
Suflet de copil
M-am născut pe-un plai vis, la umbra unui nuc,
Tata la naştere-a zis că-s colonel mic!
Am făcut ochi într-o zi, tata mai bea lapte,
Şi-mi cânta bisericește, cu dragoste-n șoapte.
Plecă tata la război, lăsând totu-acasă,
Trei copii prinşi de nevoi si-o soață duioasă .
Au rămas şi doi bătrâni, prinşi de dor şi ei,
Aşteptând, ca oameni buni, milă de la Zei.
Şapte ani a stat străin, nimic nu a scris,
Venea câte-un zvon hain, cum cu el s-a zis.
O văd casa ce-o aveam, reclădită-n gând,
Vând cămaşa ce o am, dar pe ea n-o vând!
În curte o iarbă verde revărsa plăceri
Şi un dud cum nu se vede astăzi nicăieri.
Sub dud o masă vorbea cu trei scăunele,
Acolo stă mama mea, in visurile mele!
Se vedea şi spre oboare, câmp cât vezi cu ochii,
Aveam o grădină mare si un nuc cât plopii!
Înspre drum casa era cu o prispă lungă
Şi, o galerie-avea. Cine s-o mai plângă?
Mai avea pe lângă ea corcoduși şi meri
Şi un prun care dădea rod, la două veri.
Într-o zi mama a dat drumul la viţel
Şi zburda ca un băiat, sărăcuţ de el!
Eu credeam că orizontul termină pământul
Şi plângeam ca un netot, că-nghite plăpândul!
Mai ţin minte altă zi, cam pe la conac,
Vroiam s-ating, orice-ar fi, cerul, din copac!
Eram tare mititel, isteț, dar timid,
Păr negru – tot un inel, ochi negri sclipind!
Părul era pân-la brâu, Codin Creţu glumea,
Văzându-mi pletele – râu,
„ - Ce faci mă Creţule!”, zicea.
Pe la cinci ani descopeream că am soră mai mare,
Când cu lichior mă-nveseleam la fereastră-n picioare.
Ea mi-a făcut chiar şi traga din stuful de pe grajd,
Iar eu am sorbit doaga până-am putut să cad.
Nu ştiu cum de-am ajuns să sprijin gardu-n drum
Şi n-am luat pe-ascuns o sfoară şi-un săpun!
Dar pleoapele-mi cădeau, vedeam o altă lume
Şi oamenii râdeau, văzându-mă pe mine.
Trezit seara târziu, înfăşurat pe pat,
M-am regăsit că-s viu si tare ruşinat!
Mi-a fost o bună lecţie pentru întreaga viaţă,
Şi astăzi cea beție îmi stă oglindă-n faţă.
La şase ani m-am fript cu un acid pe burtă,
Ce mamei i-a servit pe-o carie absurdă.
Ţinându-mi lumânarea, m-a împărtășit popa
Şi a vărsat mămica la lacrimi, cu cofa.
Îmi strânse din oboare si mi-a făcut un leac
Din floare de cicoare, arsurii de veleat.
|
|
COPIII (II)
În copilărie totul este dorit și mult solicitat,
În tinerețe și la maturitate se dorește ceva,
Iar la bătrânețe nu mai este nimic de căutat,
Dar copilăria e, pentru toate vârstele, inima.
Copilăria trezește-n suflet multă melancolie,
În ea visează gingaș, sfios, mugurul omenesc,
Care abia se deschide în viața-i ce-o să fie,
E vârsta de aur a caracterului curat, îngeresc.
Copilăria-i șuvoiul de apă limpede, izvorând
Din adâncurile ființei, cu un minunat zumzet
Și la care aleargă omenirea să-și aline setea
Idealurilor de dragoste, bunătate.. de zâmbet
Copilăria-i o lume de miracole și de uimire
A creației ieșite din întuneric către lumină,
Și este nespus de nouă, proaspătă, de uluire.
Copilăria este regatul unde nimeni n-are vină.
De simți că nu mai ești copil, ai murit de mult,
Copilul este mâna cu care ne ținem de Eden.
Când vede că poate greși, a și devenit adult,
Iar când nu are dreptate, recunoaște demn.
Îngerii și copiii sunt alduiți, încât să nu mintă,
Obiectele casei copilăriei se prefac în icoane.
Doamne ai creat omul, dar el căzu în ispită,
Din îngeri ai făcut copii, Te slăvim Doamne!
ETERNA COPILĂRIE
N-am încetat a mai fi copil,
Cât mai exist cu dorința de viață,
Fata Morgana îmi dă simț fertil,
Imagini de mister îmi râd în față.
Copiii sunt ingenioși, înaripați,
Și, de nu va mai fi cândva zăpadă,
Vor inventa columna din Carpați,
Vor inventa omul frumos din iarbă.
Și dacă nici iarbă nu vor găsi,
Copiii vor clădi om din pământ,
Și, când pământul se va isprăvi,
Omul va fi din piatră și cuvânt.
Cândva, când totul se va termina,
Și omul de cenușă va deveni umbră,
Pe bolta cerului ea va determina,
Pentru copii, „eternitatea” sumbră.
De-mi cert copiii și nu mă ascultă,
Mai bine să-i conving cu vorbă bună,
Cu un surâs să scap de trudă multă,
Cu-o mângâiere, un sărut, o glumă.
Azi școala nu mai e ce-a fost odată,
Materii încâlcite sunt multe fără rost,
Copilăria e astăzi tot mai mutilată,
S-a inventat chiar diploma de prost.
Profesorii sunt derutați întruna,
Nu-s motivați și sunt nedumeriți,
Cum de la cârma școlii stă minciuna,
De ce prin școală ies neisprăviți!?
Constat că al copilăriei sfânt abis
Mi-a înghițit trecutul, viitorul
Și, am ajuns ca singur, dinadins,
Să mă privesc cu încetinitorul.
O, Doamne dă-ne mintea de pe urmă,
Și fă așa să se păstreze vie,
Cu tot ce ne-a rămas ne încunună,
Cu crezul purității – eterna copilărie!
oarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om. (citat din Petre Ţuţea) |
Cumpăna
| |
Cu o cămaşă lungă şi gol pe dedesubt,
Încălzeam eu plita şi soba , din privire,
Iar coperișul casei hălălăia corupt
De viscol, îngânat cu lupi-n hăulire!
Creştea troianu-n adăpost de casă
Şi mama căuta să îl străpungă
Cu lacrimi implora zăpada deasă,
Durerea zilei să nu fie lungă.
Căta ceva în asfințit de zare ,
Bolborosea cuvinte-n crez ceresc,
S-audă tata , să se ţină tare,
Că Zei-s buni şi poate îl feresc.
Eu şi Olica lăcrimam în gând,
Pentru cuvinte nu aveam putere,
Foamea în noi se-nghesuia arzând
De dorul unui blid de mângâiere. |
Doar Oani, fratele mai mare,
Copil de trupă undeva departe ,
Mai trimitea o veste oarecare
Că militar e bine, cât se poate .
Am tresărit la stare de nevoi,
Când da „Tăunul” să dezbine casa,
Noroc cu un flăcău de-al lui Puşcoi
Care a smuls din mâna morţii coasa .
Înfofolit în şalul mamei, cald,
Am aţipit şi m-am trezit visând,
Mâncând o turtă de rumeniu – alb
Şi terciu-n mămăligă da-n clocot, apetind.
Pe semne Carul Mare a coborât o rază
Prin mâna, omeneasc-a familiei Puşcoi,
Creând o nouă punte în pustiu spre oază,
Ţinănd cumpăna vieţii în troianul de nevoi.
|
|
|
