|
---|
GIMNAZIUL Şcoala Generală Scurteşti - judeţul Buzău
|
Eu la 14 ani |
Uneori, toamna, treceam peste grădinile de legume dintre Scurteşti şi Stănceşti şi chiar dacă legumele fusese recoltate, mai scocioram după câte un morcov, mai un cotor de varză şi ne potoleam foamea.În timpul orelor jinduiam după câte o gustare şi arareori făceam rost de câte cinci lei, cu care dam fuga la popa Mitrea de cumpăram un măr sau o gutuie. Priveam cu amărăciune lipsa acelei gustări, cu care fusesem obișnuiți la şcoala primară, când ni se servea lapte preparat şi pesmeți, sub asistența secretarului de partid al satului, Mihai Filipoiu, poreclit Gnhijai, pentru incultura lui, dar era om bun şi un pic de rudă cu familia mea. Cum mergeam noi, aşa, către casă, vorbeam despre multe celea, ne lăudam fiecare cu ce putea, îi bârfeam pe colegi, chiar şi pe cei mai mari....
|
---|
După câteva zile m-am întâlnit cu Dudi şi mi-a reproşat în glumă că vreau să-l bat. Am dedus că glumea şi nu era supărat, de altfel el era şi prieten cu fratele meu mai mare, Oani.
Internatul școlii
Adeseori îmi revin în minte trăirile de la internatul şcolii. Curtea, mare şi dreptunghiulară, cu un gard pe latura lungă, din plasă de sârmă, spart în multe locuri şi cu porțile lipsă. În partea opusă gardului de la drum se afla o magazie mare, din scânduri şi cu acoperiș din șindrilă. De o parte şi de alta erau două clădiri impunătoare, pe vremea aceea, care aveau intrări cu uși duble şi câte patru sau cinci scări late, care dădeau spre centrul curţii. În clădirea din dreapta era căminul de fete şi cantina, iar în cea din stânga, căminul de băieţi şi o sală mare de meditaţie. Lângă căminul fetelor se afla latrina, puţin cam dezmembrată, dar era bună şi aşa la pretențiile noastre. Doamna Radu, administratoarea, se străduia să ne asigure condiţii cât mai bune, dar şobolanii colcăiau şi alimentele, îndeosebi pâinea, erau împărţite cu ei.
Pedagoga „Făxina”
Pedagoga noastră, o femeie cam la 50 de ani, răspundea şi de băieţi şi de fete. Nu-i mai reţin numele, dar ca figură şi comportament nu o pot uita. Avea o figura milităroasă, asemănătoare cu a Anei Pauker, tunsă scurt, cu un costum bleumarin, păstrat de pe vremea când a fost angajată voluntar în război, mergând până în Munţii Tatra. A rămas cu unele tare ale războiului, cu duritatea şi comportamentul de forţă şi urgenţă. Ţinea nespus la o disciplină militară şi când nu reuşea trecea la agresivitate asupra urechilor noastre cu vorbe răstite, din afara vocabularului. Meditația trebuia să se desfăşoare într-o linişte desăvârşită, cerând să nu se audă nici musca, iar când copiii vorbeau aşa ca pe la ţară, se supăra „foc” şi făcea corecții, dure, în stil personal. Pe la ţară se mai obişnuia adresarea către fete cu „fă”. Vai şi amar de cel căruia îi scăpa o asemenea perlă. Pedagoga o corija cu : „făxina, să-ţi coacă inima!”
„Biața” lui Ghinea
Un coleg, Mirea Neculai, din satul nostru şi din clasă mai mare, dorind să pară emancipat şi să respecte regulile impuse de domnişoara pedagogă, dându-se pe gheaţă în curtea şcolii, a accidentat un alt coleg şi acela şi-a pierdut un dinte. Chemat la ordine de către pedagogă, el a încercat să se justifice spunând: „tovarăşa, eu mă jucam pe biaţă şi el a venit peste mine” De atunci mi-a rămas în minte Ghinea, căci el a făcut asemănare între „bine” şi „gheaţă”.
Dormitorul și nea Mihai, povestitorul
Aveam un singur dormitor pentru toate cele trei clase V – VII, în care locuiam copiii din afara satului Scurteşti. Serile erau piperate cu fel şi fel de poveşti şi teribilisme adolescentine. Băieţii mai mari se lăudau cu bărbăţiile lor şi uneori şi le plescăiau pe burți. Eram surprins să constat că şi unii băieţi pe care-i credeam foarte cuminți şi deștepți, intrau în acest joc erotic, dar cu mintea mea îi apreciam şi mai mult, ca fiind bine dotați, în timp ce eu eram un ţâcă de puţâcă şi n-aş fi îndrăznit cu nici un preţ să mă expun. Ca om de serviciu la căminul nostru, cu misiune de a face focul şi curăţenie era un ţăran din Stănceşti, nea Mihai, care abia terminase armata şi avea o pâine de mâncat pe lângă noi. Uneori, iarna, când nu mai putea merge acasă, dormea cu noi şi avea omul acela un talent mare la basme şi baliverne, încât ne era tare drag. E adevărat că basmele şi poveştile lui erau foarte deochiate, vulgare, dar ne cădeau la suflet. La oricare dintre povesti sau basme, cu împăraţi, cu zmei, cu ţigani, cu animale, avea şi câte ceva pornografic. Unele basme le ţin minte încă şi, pentru a nu transmite pornografii, le-am modelat pentru copiii şi nepoţii mei, eliminând vulgarităţile şi cred că nu mai prezintă acelaşi interes ca varianta lor originală.
Bătălia cu cei trei frați Enache (Mitică, Tori și Titi)
Când eram prin clasa a șaptea, la internat se aflau şi toţi cei trei copii ai țaței Lisandra lui Mitoi: în a şaptea, coleg cu mine era Mitică; în a şasea era Tori, iar în a cincea era Titi. Toţi trei erau silitori la învăţătură şi destul de cuminți. Nu ştiu din ce motiv, în una din zile, fiind nesupravegheați, s-a ivit un conflict între mine şi ei. Cred că din cază că Titi îşi cam bătea joc de faţa pocită a lui Vasile Dedu. Ne aflam pe scările căminului când le-am reproşat că se iau de Vasile şi cel mic a îndrăznit să sară la mine. S-a bazat pe fraţii mai mari şi a avut dreptate că au sărit toţi trei la bătaie, dar a fost mai mult un foc de paie. Vasile s-a băgat şi el dar cam neconvingător.
Handicapatul Petrea al lui Drăgănică
Prin satul Scurteşti, în acea perioadă, trăia şi un om „dus de acasă”. Îşi ducea viaţa ca boschetar, mânca ce apuca din mila satului şi dormea prin grajduri sau chiar la o troiţă. Noi îl ştiam cu numele de Petrea lui Drăgănică. Uneori venea şi prin curtea internatului nostru şi noi ne cam băteam joc de el. Se vede treaba că nu pricepeam ce-i bine şi ce-i rău şi ne băteam joc de un om bolnav psihic şi necăjit. Într-o zi după un potop de ploaie, curtea internatului a fost dotată cu un lac mare, până pe la genunchi. Petrea a avut ghinionul să ne viziteze. Cum noi ştiam că-l deranjează bocănitul pietrelor, am trecut la acţiune. O parte dintre copii erau pe scările din faţa internatului de băieţi şi o parte la internatul de fete. Copiii de la internatul de băieţi au început să bocănească din pietre şi să strige: „Drăgănică, ha, ha, ha......” omul, inervat, se îndrepta spre acei copii, pentru a-i lovi cu bățul ce-l avea. Când era aproape de copii, începeau să bocănească şi să scandeze aceleaşi lozinci, copiii de pe scările internatului de fete şi tot aşa se crease un perpetuu mobile, iar bietul om, ud leoarcă, parcurgea tot lacul acela până ce a ameţit şi a căzut. A fost un fel de coridă, murdară, din care au ieşit învingătoare: prostia, teribilismul, lipsa de educație, iar învins a ieşit omul necăjit, defavorizat de soartă şi abandonat de sistem.
Ce face beția dintr-un oficiant sanitar!
Prin sat mai îşi ducea zilele şi un fost sanitar, Gheorghe Târdea, zis Reactorul. A fost un om de treabă, sanitar în sat şi gospodar respectat., ce păcat, însă, că l-a răpus băutura. Din gospodar a ajuns râsul satului, dar şi dădea motive prin năstrușniciile pe care le făcea la băutură. Era alcoolic, se îmbăta uşor, ieşea pe uliţă şi o lua la fugă, cu mâinile în V către spate şi strigând: „ vuuuuuuuu, reactoruuuul, vuuuuu....!.”, alte ori îşi privea umbra pe gard şi exclama: „ha, tot eu, tot eu ....!” Mă amuzam, cam trist, căci aflasem ce fel de om a fost şi pe deasupra că ne era şi un pic de rudă.
Plăcerea revenirilor pe acasă
Căminiști fiind, la una–două săptămâni, sâmbăta, mergeam acasă, pentru baie şi schimburi. Drumul, mai totdeauna, obositor şi sub presiunea foamei, îmi părea mai lung la întors acasă, în așteptarea unei întâlniri plăcute cu părinţii, cu prietenii şi cu brânzoaicele făcute de mămica, aşa ca drept bucurie pentru întoarcerea copiilor acasă. Aveam prilejul să povestim despre cum ne-a mers toată săptămâna şi mămica să-şi spună toate păsurile, pățaniile cu vecinii, deschizându-şi sufletul şi arătându-ne toate colțurile lui.
Țintele bocancilor și poleiul
Două drumuri le reţin ca deosebite. După o seară ploioasă, de duminică, luni dimineaţa trebuia să mergem la şcoală. S-a stârnit vântul şi gerul, încât vântul te făcea să te înclini mult, spre pământ, iar gerul crease un gheţuş, încât cu mare greutate te puteai ţine pe picioare. Tăticu, văzând starea vremii a mers cu noi, adică, cu mine şi Olica, să ne ducă la şcoală. De altfel şi el avea serviciul la Scurteşti ca oficiant sanitar, dar putea să-şi permită să nu meargă la serviciu în astfel de zile. Am mai avut noroc şi de cuiele pe care ni le bătuse pe tălpile ghetelor, pentru a ţine mai mult. Țintele alea şi-au făcut toţi banii, căci pe ghețușul ăla puteam să ne țintuim mai bine pe picioare, dar şi aşa câteva pale de vânt erau să mă zboare, pierzând aderența cu gheaţa. Între Dâmdroca şi Stănceşti am avut impresia că voi fi luat pe sus, şi am cerut ajutor lui tăticu, dar el era ocupat cu Olica şi le era şi lor foarte greu. Aşa era familia noastră când era vorba de datorie, ca Ana din „Meşterul Manole”. Nu conta boala, starea vremii, foamea şi alte necazuri, noi trebuia să ne facem datoria de a merge la şcoală şi am rămas cu meteahna asta şi în celelalte perioade şi îndatoriri ale vieţii, de până acum şi nu cred să ne schimbe ceva, poate doar moartea.
Drumul spre școală prin aburii de primăvară
Într-o zi de luni şi primăvară, am tăiat-o spre şcoală peste dealul Stânceștilor şi Scurteștilor, pe acolo unde s-a format satul Trei Păsărele şi coborând din lateral în Scurteşti, în apropiere de internat. Era un drum ceva mai scurt şi nu ştiu cum de mi-a venit ideea aia, dar a fost genială. Pământul era proaspăt arat şi degaja aburi şi miresme îmbătătoare, aburite şi de hormonii mei adolescentini. Aburii ăia vibrau şi se urcau în scări până la Cer. Se crea o pânză transparentă, prin care Soarele îşi difuza razele şi le resintetiza într-o lumină diafană. Aveam impresia că plutesc, că zbor, că visez, că acela era adevăratul Rai. Şi astăzi mai am vie lumina şi am rămas cu imaginația că Raiul îşi are sălașe şi pe pământ.
Despre școala |
Colegii și profesorii | Vacanțe și năzbâtii |
---|
|
---|