SCOALA TEHNICĂ SANITARA
PROFESORII
Dintre profesorii din Şcoala Sanitară, care mi-au marcat existența, reţin:
Domnul Mihail Gregorian, poreclit Gogoloi, pentru constituția fizică grăsană şi comportamentul cam ursuz. Avea cam 55 de ani, semăna cu un urs blând şi relaţia profesor - elev, dintre mine şi dumnealui a fost foarte bună. Îl respectam, cum de altfel respectam pe oricare profesor, ca pe o zeitate, neștiind cum să trec cât mai umil prin faţa dumnealui şi să-i captez privirile în timpul orelor de curs. Făcea parte dintre profesorii care, în timp ce predau lecţiile, priveau , parcă, numai la mine şi eu mă străduiam să-mi ţin atenţia la maximum. Domnul Grigoriu punea mare accent pe gramatică şi eu mă descurcam foarte bine la această parte a limbii române, drept pentru care era mai îngăduitor la literatură. Povesteau colegii că într-o pauză a mers Gogoloi la grupul sanitar, ca tot omul şi un drăcușor de coleg s-a suit pe peretele despărțitor să-l vadă în timpul supliciului. S-a speriat, un pic, Gogoloi, a început să scoată nişte sunete din gât, asemănătoare cu ale purceilor când simt prezența oamenilor şi şi-a ferit cât a putut de repede ruşinea de văzul infractorului;
Domnul David Kobb, profesor de Matematică, cam de 55 ani, un domn înalt, robust, cam adus de spate, purta ochelari cu ceva dioptrii, bruneţel, cam chelos, cu o faţă ce aducea cu a lui Ciorbea, unul dintre primii miniștri de după 89. Cred că preda bine. Eu înțelegeam aproape bine lecţiile, din expunerile dumnealui şi mai completam cu înțelegerea conținutului în timp ce explicam altor colegi, care mă rugau să-i fac şi pe ei să priceapă. Avea un stil mai propriu de a stimula învățarea. Pentru a împiedeca plagierile la lucrările scrise, îi plasa pe cei mai buni în bănci separate, mai la vederea lui. Metoda asta crea o senzație de măreție şi de responsabilitate, încât ne făcea să dorim această poziţie „privilegiată”. Obişnuia să facă şi concursuri la nivelul întregului an de studiu, format din patru clase. La un asemenea concurs am primit nota nota maximă, cu trei de +. Era a doua oară în viaţa mea, după cea de la Gramatică, din clasa a V-a, de la domnul Nicu Coman.
Am fost elogiat, la fel ca şi Mirică, un băiat înalt de 2m şi slab ca Pantera Roz, de la o clasă paralelă;
Domnul Aurelian Rizescu, profesor de Chimie şi Fizică, un domn cam la 55-60 de ani, înalt, brunet – grizonat, un pic adus de spate şi pitoresc în felul de comportare şi exprimare. Avea unele expresii care-l defineau: „ Mă, întâi te speli pe chicioare şi pe urmă la c.r?”; „Vrei să faci din rahat ghici şi să şi plesnească!” Pe la începutul anului şcolar am obținut o notă maximă la dumnealui, pentru răspunsuri din bancă, dar, după cum am mai spus, din cauza unei scarlatine, care m-a ţinut departe de şcoală vreo trei săptămâni, am avut goluri în cunoștințe şi singura cunoştinţă care m-a salvat de la corigență la domnul Rizescu cred că a fost domnișoara Roșculeț. Poate era cam sever, poate nu a tratat şi cu un pic de suflet situaţia mea şi m-a taxat cu media minimă, dar pentru mine a rămas un venerabil domn şi am fost profund afectat la aflarea, peste câţiva ani de la terminarea şcolii că s-a stins. Poate şi noi am contribuit la durata vieţii acestui mare sufletist în ale culturii pentru o instrucție sănătoasă, prin insatisfacțiile pe care i le procuram:
Domnul doctor George Ioanițescu, profesor de Anatomie, cam de 58-60de ani, un domn cam bondoc, șaten – albit, cu capul mare, faţa rotundă şi cu o chelie avansată. Era un fumător înrăit, până la aprinderea țigării de la țigară. Preda destul de bine, dar era cam grăbit la predare şi ne-a determinat să cam stenografiem cursurile. Prin prisma împrejurărilor am avut multe ore de anatomie, ţinute în Sala de Disecție a Facultății de Medicină. Am fost impresionați, la început de vitrinele cu organe şi fetuși în formol. Pe mese cu plăci de azbest se aflau cadavre îmbălsămate, pregătite pentru disecții, sau în anumit grad de disecţie. Mai apoi ne-am simţit intoxicați de mirosul greu emanat de cadavre şi formol. Mirosul greu era completat de fumul emanat de țigări, căci domnul Ioanițescu fuma zdravăn, iar pe lângă el, pe furiș, fuma majoritatea clasei;
Doamna Elena Pena, profesoară de Limba Rusă şi dirigintă, doamnă cam la 35 ani, blondă, suplă, foarte plăcută, soţie de colonel, bonomă – mămoasă. Impresia mea era că nu avea o căsnicie fericită şi căuta alinare în băiatul ei – colegul nostru, Viorel, sau poate avea alte probleme de familie şi societate. În comportarea faţă de elevi nu am observat să-şi trateze fiul cu părtinire. Şi eu o priveam ca pe mama mea din Bucureşti, dar numai la figurat. Transmitea elevilor mult respect prin bunătatea de care dădea dovadă. Pe tot parcursul şcolii nu am auzit niciun ton ridicat, ceea ce ne făcea să ne simţim oribil dacă o supăram cu ceva. Mi-a fost, de multe ori, dor să o revăd şi să-i mulţumesc pentru sufletul cald pe care ni l-a dăruit, dar m-am lăsat dus de valul vremurilor, realizând abia azi ce mult mi-e dor de dânsa;
Domnul dr. Mihai Ionescu, profesor de Chirurgie, director al Secţiei de Ortopedie de la Spitalul Brâncovenesc. Era un domn cam la 45 de ani, de înălţime medie, șaten, faţă bonomă. Eram tare mândru că avem profesor un asemenea om, director al Spitalului Brâncovenesc şi şef al Secţiei de Ortopedie. Ne dicta cu vorbe clare, pe înţeles. Se cobora la potențialul nostru de înţelegere. Cu dumnealui făceam şi practică la spital şi am avut ocazia să asist în timp ce efectua operaţii. Experiența a fost cam agitată de faptul că am fost nevoit să mă urc pe un taburet, pentru a vedea mai bine şi acela era cu șurub. S-a rotit un pic şi am căzut cu zgomot pe mozaicul sălii. Toate privirile operatorilor s-au întors către mine şi cred că au realizat corect întâmplarea şi că m-am retras speriat, ca o râmă în pământ. Se poate să fi crezut că mi s-a făcut rău de ceea ce vedeam. Ruşinat foarte, am ieşit din sală şi am rămas marcat pentru mult timp de greșeala aceea;
Domnul doctor Ion Negreanu, profesor de Boli Infecto – Contagioase, şef de secţie la Spitalul Colentina, un domn cu înălțimea sub medie, cam de 35-40 de ani, bruneţel, cu faţa albicioasă. Preda lecţiile cu un elan molipsitor şi era pasionat de activitatea educativă. Am efectuat cu dumnealui şi practică de specialitate la Spitalul Colentina, în secţia pe care o conducea. Ne impunea multă responsabilitate, repartizându-ne bolnavi, pentru completarea fișelor de observaţii cu anamneza şi observaţii heredo – colaterale. Observam că ne bucuram de mai mult respect decât cel acordat studenților, pentru seriozitate şi calităţi profesionale.
L-am decepționat şi am rămas consternat de ultimul răspuns pe care l-am dat la examinarea practică. Era vorba despre tipul de comprese care se aplică în caz de colici abdominale. Îmi e teamă şi acum să redau care era răspunsul, căci şi acum aş putea greși, cred că am spus, atunci că erau necesare comprese reci, pornind de la ideea combaterii inflamațiilor care se caracterizează prin patru simptome: ruber, color, dolor şi tumor;
Domnul doctor Petrescu, profesor de Parazitologie şi directorul şcolii. Era un domn bruneţel, de statură medie, cam la 45 de ani. Pentru mine a fost tare ciudat, că în a doua oră de venire la clasa noastră m-a ascultat şi mi-a dat nota maximă, în ora a treia m-a ascultat din nou şi am primit aceeaşi notă, în a patra la fel, apoi nu m-a mai asculta până la sfârşitul semestrului. Mi s-a creat o responsabilitate a învățării, pentru a nu-l dezamăgi pe domnul profesor. Au fost şi unele date când nu mă simțeam pregătit, dar am avut norocul încrederii prea mari, pe care o avea în mine şi nu mă examina.
Domnul doctor Alexandru Vonica, profesor de Igiena Alimentară şi director la SANEPID-ul „23 August”. Era un domn cam la 55 ani, şaten, plinuț şi bonom. Preda bine şi era apropiat elevilor. În cadrul practicii am făcut o descindere, cu dumnealui la Fabrica de dulciuri „Semagra”. În curtea fabricii era un fel de șopru şi erau depozitate calupuri mari din seminţe de floarea soarelui, rezultate după operația de presare şi extragere a uleiului. Am dedus că erau tare gustoase şi am înfulecat cu lăcomie, dictată şi de foamea specifică vremurilor acelea şi avidității specifice procesului nostru de creştere. Am fost duși, apoi, la parterul unei clădiri în care se desfăşura procesul tehnologic de preparare a produsului Halva. Acolo am mai completat locurile rămase în stomăcele, ba chiar am simţit un prea plin. Mare ne-a fost dezamăgirea când am ajuns la etajele I şi II şi am dat de bomboane fondante, ciocolată, rahat şi rahat cu nucă, de care nu ne mai puteam apropia că nu mai aveam loc în noi, iar de luat acasă nu era voie. Când am ajuns la internatul şcolii mi s-a cam aplecat de atâta halva şi de atunci au trecut ani buni fără a mai pune halva în gură. În timpul practicii organizate în Alimentația publică, am mai avut ieșiri cu felcerul Anghelescu, un tip înalt, şaten, cu faţa alungită, pus mai mereu pe glume cu elevii. Avea ca preferință vizita la birturi, unde se găteau ciorbe de burtă. Am fost dus şi eu odată la aşa ceva şi am servit o ciorbă de burtă, dar nu prea am rămas plăcut impresionat de gust. Mai mult m-a impresionat trecerea pe la cofetării, la care uneori rămâneam doar cu salivația;
Domnul doctor Kessim, profesor de Igiena Muncii, domn cam pe la 60 de ani, brunet–grizonat, cu vederile cam slabe şi cu o comoditate ieşită din comun. Nu se dezlipea de catedră, dar era mereu bănuitor că este deranjat şi copiat, încât se repeta des cu: „Te văd, te văd!”. În timpul orelor dumnealui, unii dintre elevi (Vrabie, Şerban, Pahonţu, Mihăilă, Neagu), mai obrăznicuţi, jucau zaruri sau table, aşezaţi pe podeaua din spatele băncilor. Aceeaşi, sau chiar şi alţii săreau pe fereastră, drept în stradă şi părăseau ora, mergând la film sau la întâlniri cu fete;
Domnișoara doctoriţă Nacu, profesoară de Fiziopatologie şi Anatomie Patologică. Era tânără şi foarte frumoasă, șatenă, cu părul lung, dar şi foarte tenace şi severă. Preda foarte bine, dicta cam repede, forţându-ne să stenografiem şi ne ţinea continuu în alertă de ascultare. Chiar dacă ascultarea era bazată mai mult pe lucrări scrise, anunțate, lucrările erau atât de dese şi materia era grea încât nu puteam să ținem pasul. Aşa s-a făcut că în pauza dinaintea unei ore în care trebuia să dăm o lucrare anunțată, ne-am mobilizat rapid să fugim de la oră. În perioada aceea aveam clasă ale cărei geamuri dădeau în curtea interioară. Mă şi văd pe pervazul geamului în stare nehotărâtă, dar eliminată rapid din solidaritate colegială. Am sărit în curtea interioară, am urcat o scară interioară ce ducea pe acoperişul şcolii (o platformă bituminată, care avea balustrade şi pe care în timpul liber mai urcam pentru ușoare miuțe). Nu a trecut prea mult acolo sus, că am auzit vocea răsunătoare, de pe scară, a doamnei pedagoge Duma, care ne cerea să coborâm rapid. Doamna Duma era cam la 40 de ani, o șatenă, cărnoasă, înaltă, dar nu grasă şi avea o bunătate respectabilă. Ne era ruşine să o supărăm cu ceva. Coborând scările am primit câte o palmă, părintească, după ceafă. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. În clasă ne-am instalat în bănci, căzuți de nereușita acțiunii şi de grijile urmărilor. Am luat poziția de drepți la intrarea domnului director Petrescu. Am fost certați, amenințați cu desființarea clasei şi împrăștierea pe la alte clase.
Cu umorul lui, specific, Scundu Vasile se ridică şi, în numele clasei îşi ia angajamentul că nu se vor mai repeta asemenea abateri şi vom fi o clasă model. Având în vedere că nu el era șeful clasei şi ca atare nu înțelegeam de ce se bagă, eram ca nişte bombe gata să explodăm de râs. Chițăiam a râs şi ne forțam să nu ne deconspirăm. Domnișoara profesoară nu a fost de faţă, ci numai doamna dirigintă Pena. Domnișoara profesoară Nacu a devenit ceva mai indulgentă, după acel episod. La acţiunea noastră nu au participat doi colegi, Pena Viorel (fiind băiatul dirigintei, l-am înţeles) şi Pahonţu Virgil, ca de obicei pe contre cu opinia clasei. La examenul semestrial, pe obiectul Fiziopatologie şi Anatomie Patologică, ne așteptam la răzbunarea domnișoarei, dar nu a fost aşa. Pe lungul clasei s-a aşezat o masă lungă şi băncuțe lungi de o parte şi de alta. Am fost introduși în examen câte 8 sau 10, iar în capătul mesei trona domnişoara profesoară. Ni s-au împărţit bilete şi am început să le pregătim pentru răspuns. Era greu să ne concentrăm pentru răspunsurile noastre căci în timp ce era ascultat un coleg, dacă nu ştia ceva se cereau intervenții de la ceilalţi. Am fost atent mai mult la ce vorbeau cei din faţa mea decât la ce aveam de răspuns la biletul meu. Îmi dădeam seama că ştiu subiectele mele, dar nu aveam o ordine în gândire. Pe de altă parte aveam lângă mine pe insistentul Petrică Ioniță care-mi solicita ajutor şi în mare parte am reuşit. Norocul meu cel mare, a venit de la biletul unui coleg din faţa mea şi a fost că am răspuns bine la două întrebări la care ceilalţi nu au ştiut să răspundă. Spre plăcuta mea surpriză, domnişoara mi-a zis că nu mai trebuie să susțin şi biletul meu, că îmi mulțumește şi mi-a dat nota maximă. Nici nu mai ştiam cum să ies din clasă de fericit ce eram. Pe deasupra era şi bucuria scăpării de ultimul examen şi descătușarea că pot să merg bucuros acasă pentru sărbătorile de iarnă. Mai mult decât atât, când a ieşit din examen, Ioniță a venit direct la mine şi mi-a mulţumit pentru ajutor, căci a luat şi el nota maximă şi poate să ducă vestea plăcută la familia lui care ţinea foarte mult la rezultatele lui şcolare. S-a oferit să-mi dea o prăjitură şi am mers imediat la o cofetărie;
Domnul doctor Schwartz, profesor de Medicină Internă şi director la Spitalul de Boli Interne Bucur. Cred ca era un doctor bun, de naționalitate evreu. Preda destul de bine, încât să ne putem lua notiţe şi nu era prea pretențios. Am făcut şi practica spitalicească, cu dumnealui şi aveam cuvinte de apreciere mai bune decât studenții practicanți. Aceştia aveau un nivel de asimilare mai greu decât noi, datorită vârstei şi superficialității;
Doamna doctoriţă Florea, profesoară de Obstetrică şi Ginecologie, era o doamnă împlinită şi plinuță, cam la 45 de ani, șatenă, cu faţa rotundă, tenul gras, cu părul strâns în coc. Pot spune că semăna cu actrița Draga Olteanu, în vremurile ei de succes. Preda binișor, dar eu nu prea înțelegeam fenomenul şi am fost notat ca atare;
Domnul Dinu Zăvoianu (profesorul zurliu), profesor de ALA (Apărarea Locală Antiaeriană), director ALA în Ministerul Sănătăţii, un domn cam la 45 de ani, şaten, cu figura ștearsă şi cu un comportament ciudat. Preda foarte grăbit şi avea satisfacții în a ne scoate la tablă într-un fel de blitzuri de testare. Scotea la tablă câte 7-8 elevi şi-i fulgera cu câte o întrebare, din care rezultau 1-2 note mari iar în rest numai de 1, 2, şi 3. Când eram scos la tablă mă simțeam hipnotizat şi dădeam doar bruma din tot ce învățasem pentru lecţie. La terminarea semestrului ne-a comunicat mediile şi am aflat cu nedumerire plăcută că toţi aveam medii mari. A șmecherit catalogul, transformând notele din mici în mari. După surpriza asta, plăcută pentru noi, a urmat alta spectaculoasă. A pus un elev să păzească la uşă şi a început să ne dicteze Marşul Căcănarilor: „Dacă mănânci fazan sau icre negre / dacă mănânci fasole sau păsat / totul păstrează a naturii lege / şi se transformă în căcat. / (refren) Trageți la pompe, natura s-o golim / şi cui nu-i place, să ne pupe unde știm / trageți la pompe să pută şi-împrejur / şi cui nu-i place să le f....m muma-n c.r. / Natura asta le-a făcut pe toate / căci pentru gură făcu pe bucătar / pe croitor, să ai ce pune-n spate / iar pentru c.r făcu pe c...nar. / (refren). După asta a cântat melodia în surdină şi a repetat cu noi de două – trei ori. Recunosc, că a fost lecţia cea mai uşor asimilată şi am păstrat-o cel mai bine în minte. Atunci aveam ochii dilatați de mirare şi admiraţie, iar acum am reflecții contradictorii, asupra comportamentului domnului profesor.
Îmi amintesc ceva mai „pneumogastric” (vag) şi de alţi profesori: profesoara de Farmacologie, profesoarele de Microbiologie (Poenaru şi Brociner), Gimnastică (Târnoveanu), profesoara de Geometrie, Muzică (Domnul Văduva), Biologie (d-na Stancu – sotia compozitorului şi dirijorului Dumitru Stancu),. Despre profesoara de Geometrie îmi aduc aminte de o întâmplare comică: aveam un coleg Darie de la o clasă paralelă, coleg care nu se descurca la învăţătură, căci nu avea cămin şi dormea pe bănci în şcoală. Toată ziua se văita „mi-i somn, mi-i somn!”. A fost scos la tablă de doamna profesoară şi pus să deseneze un paralelogram. Darie al nostru a făcut un dreptunghi cu un triunghi deasupra, ceea ce simboliza o căsuţă. Doamna profesoară, cam peltică a început să-l amenințe: „Dalie, ai să lămâi Dalie!”, la care Darie supărat a zis: „Doamnă să mai fie şi gutui, nu numai lămâi!”
Noi am râs pe înfundate, dar am bănuit că-l va costa scump gluma aceia. Desigur că Darie n-a putut termina mai mult de anul I, rămânând repetent.
Nu cred ca vreunul dintre profesori să mai trăiască şi-l rog pe Dumnezeu să le ţină ţărâna uşoară şi sufletele să le primească în Rai, căci tare au pus suflet în educația noastră, nu si-au mânjit conştiinţa cu compromisuri şi s-au dăruit profesional. Unde sunteţi doamnă dirigintă Pena? Unde sunteţi domnilor profesori: Gregorian, Kobb, Ioanițescu, Rizescu, Vonica, Ionescu, Negreanu, Schwartz şi ceilalţi? Să ştiţi că-mi e tare dor de dumneavoastră şi mi-e temă că veţi fi uitaţi definitiv, căci elevii pe care i-aţi avut au ajuns la o vârstă, la un pas de a trece şi ei în uitare.
|
|