Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

SCOALA PRIMARĂ

Năzbâtii de cocoSel!

Eram mic de statură, chiar cel mai mic din clasă, dar mă ţineam bățos. Când mă luam la trântă cu unii copii, foloseam metode care să compenseze diferenţa de înălţime şi greutate. Spre exemplu, cu Tudorel al lui Geambaşu şi cu Gheorghe al țaței Veta lui Ion Lalu, mă ţineam scai de ei şi le puneam bărbia în piept, îi apăsam şi ei cedau, căzând pe spate. S-au mirat colegii care erau de faţă, văzând cum huiduma de Tudorel era răpus de așchiuța de mine. Gheorghe al ţaţii Veta lui Ion Lalu, era şi el huidumă faţă de mine şi prin acelaşi procedeu dădeam cu el de pământ şi el vroia să repetăm trânta, dar să spun drept mă cam temeam de el şi cu greu acceptam. Gheorghe era vecinul şi prietenul meu de joacă.

La scăldat

Cu amicii Gheorghe Lalu, Marin Alexe, Tănase Albu(al lui Spirachi), Vasile Mirică şi alţi copii, mergeam adesea la scăldat şi uitam de foame, uitam de noi, prinşi de plăcerea scăldatului, împachetărilor cu nisip şi alergatul de la o gârlişoară la alta. Când ajungeam seara acasă, tot nu ne era foame şi mai trăgeam câte o cană cu apă. De fapt stăteam cam rău cu bucatele pe vremea aceea. Nici nu aveam după ce bea apă şi probabil din cauza aia ne hrăneam mai mult cu apă.

Prohodul

Ceva care mi-a rămas plăcut întipărit în minte, a fost participarea la cântarea Prohodului. Tăticu, după ce s-a întors din prizonierat, a revenit ca dascăl la biserica din sat şi eu eram foarte mândru de vocea lui, căci îi domina pe ceilalţi doi dascăli (Mitu lui Pleașcă şi Chiriță al lui Onea) şi chiar pe popa Ghencea. Am fost organizaţi pe grupe de câte patru şi în balconul bisericii cântam cât puteam de tare si bine, cum ne venea rândul. Era un fel de contopire a pioșeniei cu ambiţia şi plăcerea de a cânta.

Adio școală primară!

La terminarea clasei a IV-a, copiii care erau creditaţi cu capacitatea de a învăţa mai departe au mers la gimnaziu, la şcoala din Comuna Scurteşti, şcoală aflată la cca 5 Km de satul nostru. Au venit şi unii copii care nu învăţau bine, dar părinţii lor au avut ambiţii să-i vadă şcoliţi.

Memento

Acum, în anul 2014, școala din satul nostru este schimbată faţă de acea vreme. Începând de prin anii ’60 funcționează şi ca gimnaziu. Fratele Nicuşor a parcurs gimnaziul în ea şi are numai cuvinte de laudă la adresa profesorilor. De la Nicuşor am aflat că dintre cadrele didactice, de respect deosebit se bucurau: directorul Constantin Enuş, domnul Preda şi doamna Preda. Cei mai mulţi profesori erau suplinitori, tineri şi plini de viaţă. Multă consideraţie a avut Nicuşor şi faţă de fratele directorului, Radu Enuş, care preda Limba Română şi Educația Fizică. Era domnul Radu un tânăr bine făcut şi cu mult şarm, dar a fost descoperit că nu avea bacalaureatul şi a prezentat o diplomă falsă, pentru care a mers la „Mititica” şi a fost exclus din învăţământ. Am fost foarte dezamăgit de întorsătura lucrurilor, pentru că Nicuşor îmi crease din el un mit şi parcă acea situaţie mi-a lăsat sufletul mai gol. Cred că din acea poveste i s-a tras, domnului Radu Enuș, căderea și moartea.
În primii ani ai studenției mele (1963 – 1965) am mai trecut pe la şcoala din sat, împreună cu amicii mei din acea vreme: Păpuşa lui domnul Preda şi Vasile Badea şi am dat de profesori tineri şi frumoşi, cei mai mulţi încadraţi ca suplinitori. Dintre ei am remarcat pe Radu Burlacu, un tânăr foarte frumos, cu ochi verzi, de statură mijlocie şi care, cred că era visat de multe fete. Chiar şi Păpuşa a remarcat frumuseţea lui şi mi se părea că-l cam adora. Băiatul era bun şi la șah şi am făcut câteva partide. Am câștigat şi eu câteva, dar în genere mă domina. Vasile Badea le avea mai bine decât noi şi mai mereu ieşea învingător.
Dintre ceilalţi profesori şi învăţători, am cunoscut în acei ani mai multe fete, care aveau doar liceul şi funcţionau ca necalificate. Am cochetat pe rând cu Goicea, cu Porumboiu, Stela şi cu Viorica Filipescu. Pe timpul acela, sâmbăta, se dădeau filme la şcoală. Venea o caravană de la oraş şi avea role de film şi un proiector învechit. Luminile în şcoală erau asigurate tot de lămpi, ca pe vremea când eram eu elev. Începuse să-şi facă apariţia petromaxul, care dădea o lumină mai puternică. Acolo am cunoscut fetele de care am vorbit mai sus căci se cam dădeau în vânt după faima mea de student şi conta mai puţin că nu eram chipeş. Domnişoara Goicea era o fătucă blonduță şi ușuratică (la propriu şi figurat). M-a invitat să merg la practica agricolă, la strânsul ciocanilor de porumb şi am văzut-o comportându-se foarte copilărește, la nivelul copiilor pe care-i supraveghea. Locuia în gazdă la Minoici, chiar la intersecția principală a uliţei de mijloc. Când treceam pe acolo, o vedeam la fereastră şi-i strigam: „Ciao bambina!”, provocând râsul ţaţei Marița lui Codin Crețu, considerând vorbele mele ca un fel de bășcălie, ceva de genul că ar fi târfuliţă. De fapt şi era cam târfuliţă, după gura lumii, dar ce putea face o fătucă frumușică, prostuță şi plină de hormoni? Se vorbea că a avut idile cu Radu Enuş şi că era uşor de sedus. Cu mine cred că avea intenții doar serioase şi m-a invitat, chiar la gazda ei şi am constatat că era singură în casă. Am cam trepidat şi credeam că-i dispusă la o aventură. Au fost câteva mângâieri mai deplasate, dar a apărut un flăcău din vecini, care bănuiesc că era „ciobănașul” ei. Cu impresia aceea, am renunţat să o mai văd. Porumboiu era tot o fătucă blonduță, cu un trup fragil şi care era văzută ca o fată săracă şi ușuratică. Cu ea şi cu nişte prieteni de prin satele Stănceşti şi Scurteşti, am făcut o excursie la Monteoru şi m-a impresionat cu calitățile ei sportive şi cu faptul că era totuşi serioasă. După acea excursie, ea a încercat să mai ţină legătura cu mine, dar cred că mama a cam respins-o, din desconsiderarea preconcepută pe care i-o formase gura satului.
Am fost un pic amic şi cu Stela, o fetiţă șatenă şi cam costelivă. Prietenia a durat câteva zile, în care am vizitat-o pe la casa ei părintească, din Focşănei, de care am rămas decepționat că părea cam din lumea a treia şi ne-am plimbat o dată prin Crângul Buzăului pe o ploaie care ne-a udat zdravăn, încât rochia-i devenise cam transparentă şi se crea o atracție trupească. Au fost câteva îmbrățișări apetisante şi cam atât. Raționamentul şi simțul datoriei mi-au cerut să uit de ea şi în anul următor am întâlnit-o tot pe la Crâng, dar era cu alt băiat, un tânăr foarte frumos, cadru didactic şi el în satul nostru. Cu Viorica Filipescu a fost o istorioară ceva mai lungă. Tot de la un film de la şcoală s-a lipit de mine căci aveam cam acelaşi drum spre casă, fiind în gazdă la finul Mitu, un om mai în vârstă ca tăticu şi care avea mare consideraţie faţă de mine. Am stat un pic la poarta gazdei pe un întuneric care alimenta imaginația şi cum fata era veselă şi cânta: „hai iu-iu, iu-iu-iu-iu, că deseară rupem cuiu” eram cam nedumerit şi nu ştiu cum mâinile au cam început să umble razna, dar fata a început să plângă şi mi-a spus că ea nu e din alea, iar eu m-am retras ușurel şi ruşinat. Ne-am promis că rămânem prieteni buni şi ne vom regăsi la Iaşi, căci şi ea intrase la IP3, la Biologie. La Iaşi ne-am întâlnit de două ori, mai sus de Copou, pe la locurile de joacă pentru copii şi ne-am dat în leagăne. Nu am putut să mai merg la următoarea întâlnire căci dădusem de greul învățăturii şi mi-era teamă că pierd ritmul pregătirii inginerești. După vreo jumătate de an, îmi povestește un coleg, cam prieten cu repetenția, cum a sedus o buzoiancă. Fără să-mi treacă prin gând legătura cu Viorica, i-am întâlnit întâmplător prin Piața Unirii cum plimbau o sticlă de șampanie spre camera aventurilor lor amoroase. Am simţit un lehamite şi o dorință de a o face de râs în sat, căci cu mine o făcuse pe mironosița şi derbedeului acela îi predase toate cheile pudităţii ei. Până la urmă tot raționamentul a învins, considerând că fiecare pasăre zboară liber şi piere pe limba ei.
Nu aş vrea să se creadă din povestirile mele că eram un obsedat sexual şi că accentuez pe asemenea aspecte, ci pur şi simplu viaţa este o derulare continuă de trăiri în funcţie de ceea ce ne înconjoară şi de stimulii care ne domină în anumite etape ale vieţii. De altfel din descrierile mele se poate observa că inima am avut-o preocupată de problema iubirii, dar raționamentele au dominat-o permanent. Am avut mai multe iubiri dar toate au fost iluzorii, unele din ele devenind deziluzii.
Poate nu trebuia să vorbesc despre asemenea aspecte ale vieţii mele în cadrul acestui Memento, dar toate trăirile au fost legate de personaje ale şcolii din Dâmbroca şi în plus au cam constituit ABC-darul vieţii mele sentimentale.

FOȘTILOR MEI COLEGI

Unde sunteți voi dragi colegi,
De la școala mea primară?
Unii plecat-ați pentru veci,
Alții trăiți bătrânețea amară?!

Spuneți de vă mai amintiți,
De-al nostru bun învățător,
De domnul Suditu, ce știți?
Ori cum era, de el mi-e dor.

Mulți ați uitat c-am fost colegi,
Cu voi, chiar și băncile mor,
Dar să-l slăvim în veci de veci
Pe domnul nostru învățător!

Dintre cei care azi mai trăim,
Bolnavi și triști - octogenari,
Pe Dumnezeu să-l tot slăvim,
Pentru toate împlinirile mari!