|
---|
COLEGIUL MILITAR
ELEV iN CLASA A I-A LA COLEGIUL MILITAR
|
Aşa arăta un copil de trupă |
Pe mine m-a luat, într-o zi de septembrie 1946, de mânuţă şi hai, hai, m-am trezit într-o curte mare, domneasca, cu castani mari, cu gard impozant, de metal, cu clădiri cum nu mai văzusem şi în mijlocul curţii cu o cabină asemănătoare unui closet, despre care am aflat mai târziu că era o carceră, în care nu se putea sta decât în picioare. Pe un cal alb, ca din basme, a apărut comandantul, colonelul Rusu, un om foarte sever, șaten, cu faţa ciupită de vărsat. M-a păcălit mămica că merge până în oraş şi m-a lăsat acolo în grija Şcolii de Orfani din Arad. Împreună cu mine, a mers la colegiul militar și Enache Ion, din sat, dar pe timpul școlarizării nu am reușit să-l observ, decât ca pe o imaginea ștearsă. Poate că tot așa m-a perceput și el pe mine. |
---|
Anul I - invătătorul si colegii
Regele Mihai I |
Mareșalul Ion Antonescu |
Aveam un învăţător fragil, dar serios şi nu prea ştiu cum învăţam. Ştiu că aveam câţiva colegi buni la învățătură şi mă străduiam şi eu să ţin aproape. Dintre colegi îmi mai amintesc de Sora Cristian (premiantul clasei, cu aspectul lui de gladiator roman), Potrocoi Victor (un băiat cu aspect de moșulică, cu albeață la ochi şi care făcea mari eforturi să citească, dar ţinea de locul doi pe clasă), Stoian Gheorghe (un bruneţel costeliv), Rusu Dumitru (ardelean spălăcit, scund-îndesat, semănând chiar a rusnac).Poate că aş fi fost mai bine clasat la învățătură, decât mențiunea I, în clasa a I-a, dar am avut ghinionul de a face o gâlmă mare la ceafă şi am fost operat la Spitalul Militar din Timișoara, pierzând multe lecții.Pe acea vreme erau schimbări politice majore şi noi cântam cum ni se dicta. |
---|
Generalul Antonescu a fost executat, ca trădător de ţară, dar nouă ne veneau, încă, mesaje de respect la adresa lui. De altfel colegiile militare de orfani îl aveau ca pe un părinte, doar erau înfiinţate de el. Când s-a instalat la putere guvernul „Dr. Petru Groza”, noi copiii scandam: „Jos cu Groza sub tramvai / Sus cu regele Mihai!”
Imnul regal era:
Trăiască Regele/ În pace și onor/ De țară iubitor/ Și-apărător de țară./ Fie Domn glorios/ Fie peste noi,/ Fie-n veci norocos/ În război, război./ O! Doamne Sfinte,/ Ceresc părinte,/ Susține cu a Ta mână/ Coroana Română!/ Trăiască Patria/ Cât soarele ceresc,/ Rai vesel pământesc/ Cu mare, falnic nume./ Fie-n veci el ferit/ De nevoi, nevoi/ Fie-n veci locuit/ De eroi, eroi./ O! Doamne Sfinte,/ Ceresc Părinte,/ Întinde a Ta mână/ Pe Țara Română! |
„Trăiască Regele ”, îl cântam cu multă plăcere şi fală. Simțeam emoţii deosebite când cântam: „Trăiască Regele/ în pace şi onor,/ de ţară iubitor/ şi apărător de ţară........!”
Viața de cazarmă
Războiul şi valul ciumei roşii au adus ţara la mare sărăcie şi foamete. Am simţit pe pielea noastră, prin mâncarea ce ni se dădea, sărăcăcioasă ca şi ţara (mămăligă cam stricată, gulii, cartofi, fasole...) . Despre carne nu prea se ştia. Cazarma se preocupa, totuşi, de copiii mai debili din punct de vedere fizic, cu alimentaţie suplimentară, care consta de obicei din mămăliguţă cu lapte, în care se adăugau ceva vitamine. Ni se dădeau şi unele capsule cu untură de peşte. Eram aşezaţi la mese lungi, la care încăpea toată clasa şi în capul mesei stătea supraveghetoarea, doamna Glicheria, care ne îndruma asupra comportării, asupra formării deprinderilor corecte de servit masa. Doamna pedagogă Glicheria ne îndruma şi supraveghea şi la dormitor, pentru făcutul patului, îngrijirea ţinutei, făcutul ghetelor, îmbrăcatul, folosirea grupului sanitar ş. a . m. d.
Am avut ocazia să cunosc, într-o zi, în timp ce serveam masa, severitatea colonelului. A venit la amiază să inspecteze desfășurarea programului de servire a mesei. Parcă mă văd aşezat la masa lungă, împreună cu toată clasa. Mă aflam în capul mesei şi în fața mea se afla doamna Glicheria. Trecând pe lângă mine, unul dintre soldații care serveau pe copii cu mâncare, s-a trezit faţă în faţă cu colonelul, s-a intimidat şi a salutat cu mâna la capul descoperit. Colonelul i-a aplicat imediat o corecție cu cravașa, pe care o purta tot timpul la el, lovindu-l peste spatele încovoiat şi a dat ordin să fie încarcerat. M-am gândit, cu milă, la bietul om care trebuia să stea câteva zile în celula de lemn din mijlocul curţii.
La școală eram bine apreciat și nu am fost supus niciodată la pedepse, așa cum se obișnuia cu cei care nu prea învățau. Îmi respectam atât de mult învățătorul și îmi era atât de frică de pedepse, încât eram numai ochi și urechi la lecții. Cred că mă ajuta și memoria, căci era curată, naturală, de la țară, unde nu fusese supusă la poluare psihică.
După amiaza eram duși într-o sală de meditaţie şi eram supravegheați de un elev din clasa a treia, care avea gradul de caporal şi era maniac în a face instrucție, a pretinde ordine desăvârşită şi a da pedepse pentru cele mai mici abateri de la regulile absurde, instalate de el. Ar fi trebuit ca în timpul meditațiilor să învăţăm pentru ziua următoare, dar șeful nostru ne pretindea linişte absolută, cerând să nu se audă musca şi el bâzâia, reproşându-ne că se aude. Am avut cu acest mini-torționar o năpastă care m-a marcat toată viaţa, în ce priveşte răutatea juvenilă. Nu ştiu de unde a putut veni atâta răutate la un copil de noua anișori. Probabil că atrocitățile îi erau transmise de la predecesorii şefi ai lui, sau ereditar.
Copilul caporal, torționar
Într-o seară, înainte de culcare, a cerut sprijinul câtorva colegi, care nu puteau avea curajul să-l refuze, m-a aşezat transversal, pe două paturi, cu fundulețul gol, în zona intervalului dintre acele paturi şi cu centura-i de piele m-a lovit de nu ştiu câte ori şi savura icnetele şi țipetele mele.
În acea noapte a lucrat subconștientul meu şi m-am trezit spre dimineaţă că făcusem pe mine ambele necesități. Eram conștient că am făcut ceva rău şi am încercat să acopăr cât de mult rușinea. Pe culoarul lung, care ducea spre closet am scăpat cârnăciori de răhăţel şi m-am culcat iar, dar cu multă teamă, cu rușine şi cu supărare. Dimineaţa, după înviorare, spălare şi îmbrăcare, ne aliniază în dormitor, plutonierul Zeamă- spaima copiilor. Ni s-a cerut să spunem cine e vinovat de răhăţeii de pe hol şi am fost nevoit să recunosc, dar nu am terminat de spus, căci m-am şi trezit sub pat din cauza palmei grele a monstrului de plutonier. Nu ştiu exact ce rol avea în unitatea noastră, dar ştiu că era un bărbat chipeș şi foarte temut de noi. Dimineaţa, la înviorare, ne scotea într-o curte interioară, aşa cum eram în izmenuţe şi chiar dacă era zăpadă, făcea cu noi exerciţii de gimnastică, ruperi de rânduri şi alergări. Se considera că face călire după principii germane. Avea plutonierul si un câine lup, mare, care alerga pe culoare si ne înspăimânta, de fioros ce era. |
Eu, fruntașul furier
La sărbătorile Crăciunului a fost organizată o serbare a noastră, a copiilor si parcă văd acea sală mare în care așteptau, cu interes, cadrele militare ale unităţii şi diverse alte persoane. Scena se afla la oarecare înălțime şi într-un colț al ei triumfa Pomul de Crăciun, împodobit frumos şi plin de jucării. Era ceva nemaivăzut de mine şi care mă făcea să plutesc, precum un îngeraș. La acea serbare am spus o poezie, din care îmi amintesc doar câteva versuri: „Eu sunt un soldat voinic / Nu mi-e frică de nimic / Şi la bine şi la greu / Tot înainte mereu.” Cred că am impresionat sala, căci gestica mea depășea așteptările şi cum aveam dimensiunile unui copil de 4-5 anișori, cred că am plăcut. În timpul aceleaşi serbări am primit gradul de fruntaș furier, ceea ce însemna că devenisem şef de clasă, iar alţi patru copii din clasa mea, galonați ca fruntaşi, erau şefi de grupe.
Crăciunul – invitație pentru o masă la maiorul preot
În aceeaşi zi am fost invitat la masă la maiorul - preot, cinste care se făcea celor mai buni din şcoală şi după ce am servit o masă bogată în delicatese, m-am jucat câteva minute, mai mult la pian, cu fetiţa preotului. Între mine şi fetiţa preotului nu putea fi decât o reflectare a pozițiilor noastre sociale. Eu eram copilul umil, ea era fetiţa adorată, alintată şi cu superioritate morală.
Eu, la comanda clasei
Nu ştiu cât de mândru eram, dar încercam să fiu milităros, mai ales când ieşeam cu clasa în oraş şi comandam cadenţa colegilor, iar când întâlneam câte un ofiţer simțeam o mare onoare să dau onorul, cerând cu ton milităresc: „Clasă, pentru onor la dreap-ta!”. Copiii băteau pas de front şi întorceau capul la dreapta, urmărindu-l cu privirea pe ofițerul respectiv, iar eu dădeam salutul.
Privind înapoi, revăd uniforma cam comica, dar interesantă şi adaptabilă la mai multe talii. Spre exemplu, pantalonii aveau şnururi la picioare şi puteam să-i îndoim şi să-i legăm mai sus de genunchi, devenind dublați pe picior în jos. Bluza avea, de asemeni, mânecile foarte lungi şi puteau fi dublate pe braţ în sus. Purtam bășicuțe, pe care le aşezam înclinate spre partea stângă, aşa cum am văzut mai târziu la vânătorii de munte. A venit ziua mult așteptată, 10 Mai 1947 – ziua Regelui, în care puteam să defilez în calitate de şef de clasă, mergând pe lângă pluton şi comandând cadenţa, dând onorul de câte ori se ivea prilejul şi mai ales prin faţa tribunei, dar n-am avut noroc căci m-am îmbolnăvit şi am fost ţinut în infirmerie. Asta a fost ultima ocazie de a mă mai desfăşura în calitate de comandant.
Internarea în Spitalul Militar din Timișoara
Mi s-a întrerupt calitatea de comandant din cauza unui lipom mare la ceafă, pentru care am şi fost internat în Spitalul Militar de la Timișoara. Am ajuns într-un salon larg, cu mulţi adulți - cadre militare. Eram vizitați des de comisii medicale şi eu mă bucuram de o deosebită atenţie. Am simţit prietenia unui tânăr student, care mă încuraja, mă alinta, îmi aducea dulciuri şi mieji de nucă. Cred că-i era milă de mine, considerându-mă că ar putea fi vorba, la mine, de o tumoră malignă. Am avut bucuria să vină şi mămica la mine, fiind solicitată, probabil, să-şi dea acceptul pentru operația mea. La operaţie, medicii au încercat să mă adoarmă, dar eu i-am rugat să nu-mi facă aşa ceva. Au fost amabili şi mi-au făcut anestezia cu chelen. Am fost conștient tot timpul că se lucrează ceva la capul meu şi că nu am avut dureri, în schimb simțeam că-mi îngheață capul până la insuportabil.
Spitalizarea şi întreruperea şcolii, pentru circa o lună de zile, mi-au redus șansele de a mai fi premiantul clasei şi am pierdut șefia.
Premierea la sfârșitul clasei I
La terminarea anului şcolar am fost duși într-o sală mare, care părea a fi de gimnastică, cu uși mari metalice şi cu un balcon pe toată lungimea ei. În balcon se afla fanfara militară şi cadrele militare. Pentru premianți s-au dat coronițe şi onoruri cu fanfara. Am primit şi eu diplomă de mențiune, iar pe primele trei locuri au fost: Sora Cristian, Potrocoi Victor şi Stoian Gheorghe.
Vacanța de vară
După terminarea clasei I ni s-a dat vacanţă şi a venit mămica de m-a luat acasă. Îmi amintesc ca prin ceaţă: de drumul cu trenul, de nişte militari din compartiment care mă chestionau să vadă cât sunt de isteț şi instruit, punându-mă să recunosc gradele militare şi să citesc după ziare. Apoi pe drumul de la gara Buzău până acasă la Dâmbroca, am trecut peste podul apei Buzăului, prin Vadu Pașii , Ciocârlia, Scurteşti, Stâncești şi am ajuns acasă, dar pe tot parcursul confundam oamenii cu cei din satul meu şi eram dezamăgit că mă înșelam.
Ştiu că în vacanţa aceea m-am mândrit în sat cu uniforma mea militară şi mulţi copii de seama mea şi chiar mai mari mă priveau cu admiraţie, considerând că am puteri mari, din moment ce sunt militar. Amenințau unii pe alţii că dacă pun eu centura pe ei n-o să le fie uşor.
Mergeam cu tot grupul de copii la scăldat, unde stăteam de dimineaţa până seara, ba bălăcindu-ne, ba îngropându-ne în nisipul fierbinte. Nici nu ne trebuia mâncare, iar când soseam acasă, seara, mai beam apă şi tot nu ceream de mâncare. De fapt era şi secetă mare şi copiii din sat aveau diferite cântece şi ritualuri ale foamei. Era la modă scoaterea unor triluri din gât, în timp ce se freca beregata în sus şi-n jos. În acelaşi timp se cânta: „ Nea Alecu, nea Alecu / tunde oaia şi berbecul / şi berbecul făr de lână / taie ciocul la găină / şi găina făr de cioc,/ taie gâtul la boboc,/ E e e u, e u, e u , e e e u, e u, e ! ” sau „ Stan al Floarei copt de soare/ cu căciula după floare/ o o o u , o u , o u, o o o u , o u , ă ! “
Foametea era cumplită şi în acea vară am primit ajutor american, dar numai cât să supravieţuim. S-a înfiinţat o cantină chiar la noi acasă. Depozitul de alimente îl ţinea nenea Ionel Cosoroabă, vecin cu noi şi rudă. Dar se dădea doar o supă lungă cu pesmeti, făcuţi din pâine neagră. Lumea din sat venea şi mama dădea fiecărui necăjit câte o porție de zeamă lungă, cu persmeți din aceea și cu chimen, care nici gust nu prea avea. Era un fel de amăgire a foamei. Într-o zi a venit la poartă un copil, cerşind încă o porţie şi eu i-am spus mamei să-i dea porţia mea şi apoi tare s-a mai lăudat mama cu bunătatea copilului ei, că şi-a cedat porţia de mâncare.
Elev - clasa a I-a |
Elev - clasa a II-a |
---|
|
---|