B. Parintii
Sanda IORDACHE – mămica,
n 1915. aug. 13 – d 1997. mai. 13.
A fost o femeie foarte frumoasă, casnică şi avea, ca studii, 7 clase, ceea ce pe atunci însemna mult. S-a născut în satul Stâncești, comuna Scurteşti, cam la 3 Km. de Dâmbroca.
Îmi povestea că în copilărie s-a comportat ca o zgâtie de fată, că se bătea cu băieţii, dar că a învăţat bine, fiind premiantă.
|
|
Vorbea şi de o colegă, Aurica, devenită mai târziu soţia domnului Suditu, învăţătorul meu la clasele a 3-a şi a 4-a.
Spunea că era cam rușinea clasei, dar a avut noroc şi s-a măritat cu un învăţător. Noroc-nenoroc, nu ştiu, dar a avut o viaţă cam grea cu Suditu, căci erau cam dezordonați şi, el le cam avea cu băutura. Am mers şi eu la casa bunicilor, în care locuia unchiul Gheorghe, poreclit Curcă, chiar pe malul râului Buzău, şi malul mai avea puţin până să ajungă sub casă. Ce frumos era malul acela! De pe el se aruncau, într-un șuvoi, flăcăii satului, în toată goliciunea lor. Locuiau lângă mal trei familii, cu porecle de pasăre: Curcă, Vrabie şi Găină. Din cauza surpării malului au fost nevoiţi să se mute pe dealul de lângă Stâncești, formând un nou sat, căruia la timpul respectiv i s-a spus Trei Păsărele, dar cu timpul s-a renunţat, căci s-a unificat cu satul Stâncești. Mămica a avut o viaţă tare grea până la 17 ani, prin dispariţia tatălui său în primul război mondial, apoi într-o perioadă de 13 ani (de pe la vârsta de 23 ani, până la 36) s-a aflat sub starea nefastă, cauzată de al doilea război mondial, în care a fost nevoită să crească singură trei copii.
|
Era îndemânatecă în multe meserii deşi nu era școlarizată pentru ele (croitorie, țesătorie, tricotaje de mână, broderie manuală, zugrăvire şi chiar tratamente medicale şi injecţii). Ieşită din necaz, după ce i s-a întors bărbatul din prizonierat, era o fire veselă, cam geloasă pe soţ şi trecea uşor de la o extremă comportamentală la alta.Dintre amintiri îmi sunt mai vii unele care o caracterizează pe mămica:
Eram micuț, poate că aveam vreo doi-trei ani, mă ducea mămica în braţe şi eu mă simțeam tare bine cu mâna la sânul ei.
-
O iarnă grea s-a abătut asupra noastră pe când aveam şase ani şi o văd ca acum pe mămica privind peste troianul, care aproape că astupase fereastra, plângea şi-l chema pe tăticu să vină din prizonierat să ne salveze, că murim în casă. Plita sobei abia de mai era un pic călduță şi eu stăteam pe ea îmbrăcat doar cu o cămășuță lungă. Eu şi Olica scânceam, aşa cum fac copiii când îşi văd mama plângând şi nu ştiu cum am adormit şi cum am ajuns la familia Puşcoi, dar o căldură plăcută şi clocotitul mămăligii m-au introdus, parcă într-o atmosferă de vis.
-
Cât timp bărbatul i-a fost plecat pe front și în prizonierat, vara, mămică era mai mult bolnavă, probabil din cauze hormonale şi nici nu ştia cum să-şi amelioreze situaţia, căci se aşeza cu păturica unde era soarele mai fierbinte. Probabil că plaja îi complica şi mai mult situaţia. Mergea pe la doctori, prin Buzău, fără prea bune rezultate. Îşi punea ventuze cu sânge, făcea frecții şi aproape degeaba.
-
Avea mămica grijă de noi să nu murim de foame şi să mergem la şcoli. Îmi aduc aminte că pe secetă mergea cu ziua la doamna Dumitrescu, fosta ei învăţătoare şi se întorcea seara acasă cu un pic de lapte, cu o bucată de pepene, un sfert de pâine şi o feliuță de brânză. Ne aşezam cu toţii la masă şi mămica ne spunea: „-Mâncați încet, mamă, că numai așa vă săturați!” Noi ascultam, dar parcă lingurile nu ascultau de noi și terminam repede puținul ce-l aveam de mâncat. Parcă ne luam de o grijă, că atunci când nu aveam ce mânca, eram înțelegători. Pe timpul ăla eram numai eu cu surioara Olica, căci fratele cel mare, Oani, era plecat la Colegiul Militar.
-
Când mi-a venit rândul să merg la şcoală, s-a interesat mămica de o şcoală militară de orfani, cum făcuse şi pentru Oani şi la sfârşitul verii anului 1946, m-a luat de mânuţă, m-a suit la tren şi m-a dus la Colegiul Militar din Arad. M-a păcălit că mă lasă acolo doar să meargă până în oraş şi acolo am rămas pentru un an de zile. A fost nevoită să vină după mine la Spitalul Militar din Timișoara, căci făcusem o tumoare la ceafă şi trebuia să-şi dea avizul ca să fiu operat. Nu ştiu ce a fost în sufletul mamei atunci, dar sunt sigur că a suferit, ca o mamă adevărată. Când mă revedea îi venea să mă mănânce de dor şi, avea bucuria că eram lăudat de învăţători şi unele personalități ale şcolii (preotul, doctorul). Pot să spun că, toată viaţa mămica a avut ceva special pentru mine. Poate pentru că eram singurul ei copil care-i semănam mult, ceilalţi semănând cu tăticu. Uneori mă simțeam cam jenat pentru laude exagerate, dar şi mobilizat ca să nu o dezamăgesc.
-
După cele două clase la Colegiul Militar a trebuit să merg la şcoala din sat, căci se desființase Colegiul. A zis mămica, că mă dă la şcoala primară şi eu neștiind ce-i aia, m-am opus, spunând că eu nu mă fac primar. A fost pentru mămica un fel de glumă bună.
-
Când s-a întors tăticu din prizonierat, mămica s-a transformat total, a reînflorit, era sănătoasă şi plină de viaţă. Tăticu era răsfățat de mămica. Îşi revărsa tot dorul, acumulat, asupra lui. Tăticu, fudul din cale-afară şi, în atenţia multor oameni din sat şi poate că a unor femei pofticioase, a devenit mai reținut faţă de mămica şi, uneori, asistam la reprize de gelozie ale mămichii. Poate nu erau întemeiate, dar oboseala de peste zi a lui tăticu şi lipsa de atenţie faţă de mămica, duceau la mici stări conflictuale şi nu trebuia prea mult s-o repeadă, că începeau reproșuri şi amenințări. Mămica spunea că pleacă de acasă şi dispărea. După câteva ceasuri revenea, liniştită şi cu încercări de împăcăciune. Când rămâneam cu mămica o întrebam unde a fost şi îmi spunea că s-a învârtit în jurul casei. Mi-am dat seama că tăticu era cam crai şi cam dădea motive de îngrijorare pentru mămica, dar sunt sigur că tăticu o iubea, aşa cum îşi iubea şi copiii, pentru care a renunţat la tentațiile unor oferte străine de familia lui.
-
A fost fericită când a venit pe lume Nicușor, care a devenit atenţia familiei şi cu care mămica se lăuda că a fost adus din Rusia.
-
Când a fost să merg la facultate şi le-am spus părinţilor de intenția mea, tăticu nu prea s-a arătat încântat şi mi-a spus : „Lasă, mă tată, ce-ţi trebuie ție facultate. Ia colea şi te însoară, fă-ţi casă şi ai tot ce-ţi trebuie!”. Mămica, dimpotrivă, era entuziasmată ca feciorul ei să meargă la facultate. Se şi vedea ieșind la poartă şi să spună colegelor de radio-şanţ, cât de deștept este băiatul ei. Să se mândrească, încă o dată cu rezultatele educației date copiilor ei, să dea peste nas unora care şi-l ţineau pe sus. Îl invidia pe Neculai Croitorul că avea băieţii deștepți şi bine şcoliţi. Valentin Zaharia, era deja inginer, ceva nemaipomenit la noi în sat. Am reuşit să intru şi mămica a devenit fană a studențimii şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie şi fericire.
-
Când mergeam în vacanţe, mămica se lipea de mine şi mă copleșea cu atenţie şi cu mâncăruri preferate, dar şi cu tot felul de întâmplări, cu necazuri pe care le avea şi mi le împărtășea. Făcea şi bârfă la adresa unor vecini, care-şi schimbau com-portamentul după cum aveau sau nu aveau nevoie de ceva. Simțeam că-i vorbea cu ură în acele momente, dar cu alte ocazii îşi schimba părerea şi-i lăuda.
Creştea multe păsări, chiar peste sută şi, vara, aproape zilnic tăia câte o pasăre şi o făcea grătar sau tocăniță. Făcea friptură cu mujdei şi cu mămăliguţă şi ne îmbia, pe mine şi tăticu să luăm bucățile bune, iar dânsa se preocupa de lăbuțe şi aripioare. Mai avea şi obiceiul de a mânca din picioare şi tot îi ziceam să stea jos. Era precipitată că tot mai trebuia ceva la masă şi obişnuia să spună: „Lasă, mamă, mie-mi place să mănânc din picioare, nu din c.r”
Mămica și Nicușor, fratele cel mic, prin anul 1958 |
|
Nu ştiu să fi avut vorbe rele la adresa fetei ei, Olica, poate numai câte ceva ca reproșuri prin care considera că nu-i acordă suficientă atenţie, sau ca gelozie pentru că nu i se acorda dreptate, legat de felul şugubeţ al ginerelui Nicu, considerându-se jignită. Îmi spunea mămica, că nici nu intra bine în casă la Olica şi o lua în primire ginerele, Nicu: „Şi când pleci, bre?”, sau că a mânjit ceva.
Oricum era tare sensibilă şi suferea la orice replică a lui Nicu. I se pusese pata pe el şi nu înţelegea de ce fata ei nu ia atitudine şi de ce nu-i e mai apropiată.
Eu, pe atunci nu-l cunoșteam suficient de bine pe Nicu şi chiar de am încercat să o liniștesc şi nu prea reuşeam, până la urmă îi spuneam că trebuie să se simtă fericită căci fiica ei este fericită la casa ei şi, atunci se liniștea şi-mi dădea dreptate.
Pe când se aflau încă în viață, cam prin anul 1995, eu eram foarte preocupat cu funcția mea de inspector școlar și nu aveam timp nici pentru a-i vizita o dată pe an, apoi a venit anul 1997 când i-am pierdut pe amândoi părinții, cât și pe fratele Oani, într-o jumătate de an.
|
Am avut mare tulburare și cred că de atunci mi s-a declanșat boala hipertensivă și mai apoi diabetul. Și în ziua de azi port în mine tristețea și regretele că nu le-am fost mai aproape și nu am căutat soluții de a-i păstra mai mult în viață. Supărarea și regretele mi le-am vărsat în versuri.
A plecat, s-a dus!
(1997)
Vorbeşte mama prin somn, cu iubirea-i oarbă
Si ne cheamă cu blând ton, in vis să ne soarbă :
- Unde eşti tu, Ionele, unde eşti Olica?
Dragul mamei, Nicuşor, vino la mămica!
Tu, Gicuţă, ce-ai plecat atât de departe?
Cine-mi va sta căpătâi când voi fi pe moarte?
- Pentru ce ne-a fost ursit, măicuţa mea scumpa,
Să ne-mprăştiem în lume, sămânţă pierdută?
Cine ne-o fi sorocit, când te necăjeam,
Să ne-mprăştiem prin lume, să uităm de neam?
Mai ţii minte, `n rugăciune aveai dorul dus
Neculai să ţi se-ntoarcă din Imperiul Rus?
Dumnezeu te-a ascultat si v-au dat ani buni,
Singuri, cu ce-aveaţi de spus si în rugăciuni!
Astăzi stăm aici cu toţii, ne-`necăm în plâns,
Văzând cum sufletul mamei a plecat, s-a dus!
Îl rugăm pe Dumnezeu, pe Domnul Iisus,
Sufletul măicuţei noastre să-l primească sus.
Iar pe noi, când vom muri cum a vrea Cel Sfânt ,
Să fim veşnic lângă mama in Cer şi-n Pământ
Astăzi stăm aici cu toţii ne-necăm în plâns
Văzând cum sufletul mamei a plecat, s-a dus!
La moartea mamei
(1997)
Mămică
Tu nu mai vezi lună, nici soare,
Eu n-am să te mai văd nicicând
Şi aerul cu tine moare,
Cu chipul tău duios şi sfânt!
Mi-aduc aminte-o mângâiere,
Copil, la sânu-ţi cald, de mamă,
Iar azi, în tremur de durere,
Mă lași cu plânsu-mi ce te cere!
Rămâi, o, dulce amintire
Şi visul meu cel mai curat,
Icoană caldă de iubire
Şi dorul meu nemăsurat!
Eram mai optimist odată,
Acum, de-odată sunt bătrân
Şi nu mai văd noaptea-nstelată,
Iar Soarele-I un zvon străin.
Se-nchide veacul şi mileniul!
Sugând o falsă acadea,
În stresul ce-l promulgă timpul,
Asist la `nmormântarea mea!
Şi, cât durerea mă apasă,
Pe cine azi să mai invoc?
Strig „- MAMĂ!”, însă cui îi pasă
Că nu mă mai auzi deloc ?
Rămâi, o, sfântă amintire
Şi visul meu cel mai curat,
Icoană caldă de iubire
Şi dorul meu nemăsurat !
Mămica mea, mămica
Mămica mea, mămica, cum mă strângeai la sân,
Eu te mai visez încă, deşi sunt cam bătrân.
Copilăria toată, mămica, mi-ai vegheat,
De boli, câteodată, ce mult ai lăcrimat.
Şi ne-aduceai mâncare, de la boier, cu poala,
Căci sărăcia mare era soră cu boala.
Tăticu-n depărtare, prizonier la ruşi,
Trei iezi cereau mâncare şi ochi-ţi erau plânşi.
Tăticu s-a întors şi-am revenit la viaţă,
Din seceta ne-a scos, ne-a preschimbat la faţă.
Trecut-au anii iute, mai bine sau mai rău,
Tu te mândreai la lume că sunt băiatul tău.
Dar am plecat departe să-mi văd de rostul meu
Mămică, zi şi noapte, m-ai aşteptat mereu!
Şi când veneam pe-acasă, în poartă m-aşteptai,
Iar când plecam în grabă, zâmbeai şi lăcrimai
Şi mă-ntrebai în şoaptă, „Gicuţă, când mai vii?
Eu te aştept la poartă. Ai grijă de copii!
Eu nu prea mai văd, mamă şi taicătu-i la pat
In suflet am o rană. Nu plânge, fii bărbat!”
Şi au trecut iar anii. Mămică, unde sunt?
Acasă sunt şnapanii, iar tu eşti în mormânt.
Mă dumiresc când trec şi văd uliţa noastră,
Cum oameni-şi petrec durerea lor albastră.
Privesc un gard şi-s mândru, că văd un mare nume,
E al tatălui nostru, mult regretat de lume.
Prin faţa casei noastre, mai scârţâie doar poarta,
Iar pentru a ta moarte, plânge şi azi fereastra.
Fă Doamne cum e bine, să dau un nou temei
Mormântului ce-i ţine pe părinţii mei.
Ce mult îi preţuiesc, vreau să se ştie-n sat,
Că-i voi jeli întruna, c-aşa îmi este dat.
Azi este o zi mare, mămică-i ziua ta
Dar mă auzi tu oare, vreau să-ţi urez ceva!
Măicuţă îţi urez ca bunul Dumnezeu
S-accepte al tău crez, să fii in Rai mereu!
Iar eu când am să mor, s-ajung la pieptul tău
Şi să mă strângi cu dor, cum te-am visat mereu!
De-a pururea aproape, să te simt, că-ţi e bine!
Când scriu aceste rime, mi-e tare dor de tine!
Mămică,
Să-ţi spun că azi e ziua ta? Târziu, tu nu mai eşti
Şi ce-aş putea a-ţi adresa, regrete şi poveşti?
Poate că tu, acolo sus mai ai şi alţi copii,
Şi că, te iubesc nespus, c-aşa sunt îngerii.
Mămica mea, aş vrea să ştii că pe pământ e trist,
E plină lumea de urgii, plină de anticrist.
Fântâna casei a secat, ferestrele-s străine,
În casă holul s-a surpat, de-atâta dor de tine.
Să-ţi spun că tare îmi e dor şi-ades să plâng îmi vine,
Mă rog la Domnul, de-am să mor, să fiu mereu cu tine!
Tăticu nostru unde este, în care colţ de rai ?
E lângă tine, mă priveşte? De ce e fără grai?
Dar Oani, el, ce mai grăieşte? Tăticu l-a iertat?
Aş vrea să ştiu că îl iubeşte şi nu e supărat.
Măcar ascultă-mă un pic şi dă-mi un semn c-auzi,
De voi, eu nu mai ştiu nimic, că sunteţi muţi şi surzi.
De casa noastră părintească, ce mult ne-am depărtat
Şi, nu mai vrea să ne primească, ca semn că ne-a uitat.
De Nicuşor, să fii ferice, că-i mare-n port şi stat
Şi-i măndru pentru-ale lui fiice, că şi le-a măritat.
Mie, ades, îmi cade greu, că Olica-i în nevoi,
Căci prea uşor, plânge mereu, când i-amintesc de voi.
Iar despre mine, de-am să mor, sunt fericit de-acum:
Copii-s la casele lor; eu, amintiri adun.
Prin sat mai trec din când în când şi-o carte vreau să scriu,
Da-mi vine aşa de greu şi plâng, de jale şi pustiu.
De oamenii din sat, să ştiţi, se moare în neștire
Şi cinste-n sat rar mai găsiţi. E-alt fel de fericire.
Parc-un alint primesc şi-un crez, cu calităţi alese,
Din al Americii văzduh, prin fiul lui Alexe.
Nu-l ştii? Costel, cel refuzat de vremea comunistă.
Astăzi e protopop titrat, dar de-al său sat nu uită!
Şi împreună-am căutat, cu dragoste, trăire,
Să facem carte pentru sat, Evhologiu-n nemurire.
Şi peste toate, bine pică, că tare ne susţine
Baiatul Floricăi Mică, un mare om de bine.
Şi de Atena, pot să-ţi spun, e mare-n port şi grai,
Şi s-a lipit de noi acum, prin cântec şi prin strai.
Vai, nici de ea nu ştiţi nimic! Bunicul Bratosin
I-a fost de Domnul dăruit, în cântec - Heruvim.
Să ştiţi, tabloul cela sfânt, eraţi pe-al nunţii prag,
Îl voi restaura curând, icoană vreau să-mi fac!
Şi-am să mă rog la Dumnezeu, cu gândul la părinţi,
Ca lumea asta, ce-o văd eu, să aibă năzuinţi
Şi să parcurgă în credinţă, drum dat de Cel de Sus,
Cu paşi prudenţi şi cu căinţă, cu sufletul supus.
Dragi părinţi,
Când vă eram aproape, aproape vă simţeam,
Uitam de dor, de fapte, de mine, chiar, uitam.
Şi dacă azi, departe, stau cocoțat pe-un ram
Şi am de altoi parte şi nu ştiu ce nu am......
Ba ştiu, aprinsă-n mine, arzând fără lumină,
Mă mistuie uitarea de dor, de rădăcină!
Când vă revăd îmi pare, că nu prea mai am haz,
Să mă simţiţi aproape, la bine sau necaz,
Că nu mai găsesc ritmul şi-mi scârțâie, chiar, rima,
E-o lume a-nstrăinării, ce n-o pot exprima.
Vâltoarea astei lumi îmi plimbă frunza vieţii,
Departe e tulpina, se-apropie nămeţii!
Din când în când, o seară, mă prinde tremurând,
Cu un condei în mână, într-un suspin curgând.
Un măr de mătrăgună, mă-ndeamnă a-l culege,
Căci talgerul vieţii se-nclină, cu-a lui lege.
Doar visele , adesea, mi-aduc licoarea sfântă
Şi retrăiesc în mine, că-n mine-o harfă cântă!
|
|