B.- PĂRINŢII
Nicolae IORDACHE – tăticu
(n 1914 . nov. 04 – d. 1997. Nov. 16.)
Ca profesie de bază – cântăreţ bisericesc. Avea o deviație de laringe, ceea ce i-a favorizat un glas special – divin. A fost coleg, la şcoala de cântăreți biseri-ceşti, cu renumitul cântăreţ de muzică populară Ştefan Lăzărescu.
|
|
A făcut un stagiu militar lung (13 ani), din care, prizonierat – 7 ani.
În timpul stagiului militar a fost școlarizat şi a absolvit şcoala de sanitari şi a funcţionat apoi cu dublă specializare pe timpul concentrărilor, pe front şi în prizonierat (sanitar şi cântăreţ bisericesc).
A fost eliberat din lagăr în luna decembrie a anului 1948. Revenit acasă, a funcţionat ca sanitar în diferite localităţi din judeţul Buzău: comuna Berca, Scurteşti, Săgeata şi periodic a cântat la strană în biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Dâmbroca. Se dăruia profesiei, crea atmosferă optimistă, era petrecăreţ şi darnic, mai ales când servea un pahar de vin, degajând multă bonomie. Singura amintire pe care i-am păstrat-o din perioada de înaintea plecării pe front, pe când aveam 3-4 ani, îmi este foarte vie şi acum: tăticu a venit de la biserică şi stând în picioare lângă hambarul de mălai din tinda casei bunicilor, mânca covrigi cu lapte. |
S-a întors din prizonierat în ziua de Crăciun a anului 1948. Vestea a adus-o nenea Vasile Ciucea, o cunoştinţă apropiată. Tata a apărut prin fundul grădinii, cu o statură impunătoare şi îmbrăcat îngrijit cu costum de pufoaică.
Entuziasmul a fost mare, mai ales din partea mămichii, căci era copleșită de norocul de la Dumnezeu că i s-a întors bărbatul acasă. Tata ne-a luat în braţe, pe rând, ne-a mângâiat, numai că pe mine nu mă mai ţinea minte. Ne-a dat bani de bomboane, apoi viaţa a intrat în normalul ei de neajunsuri, căci lipsurile acumulate din seceta de peste an nu puteau fi acoperite pe perioada iernii, astfel că vai de alimentația noastră, că ajunsesem să mâncăm mămăligă cu borș simplu.
Îmi mai amintesc că a fost fumător convins până pe la 47 de ani. Pe atunci eu eram elev la Şcoala Tehnică Sanitară şi i-am reproşat că fumează şi l-am întrebat ce ar zice dacă aş fuma şi eu. Cred că i-am dat mult de gândit şi efectul a fost destul de rapid, că s-a lăsat de fumat.
Voi reveni pe parcursul cărții cu amintiri despre tăticul meu, dar redau mai jos o prezentare a amintirilor pe care mi le-a relatat, personal, într-un mic manuscris:
„VIAŢA MEA”
Neculai Iordache
Cine sunt eu?!
M-am născut în anul 1914, luna noiembrie, ziua 4, din părinţi cu stare materială - mijlocași, ţărani, de naționalitate română, comuna Săgeata, satul Dâmbroca şi acum vreau să vă povestesc prin ce bucurii şi necazuri am trecut:
Îmi povestea mama mea că în anul 1916, când a fost războiul cu nemţii, au fost cartiruiţi prin satele noastre şi în camera unde eram eu şi cu un nepot, al sorei mele, Neaga, mă luau nemţii şi se jucau cu mine. Îmi aruncau zahăr cubic pe jos în cameră şi eu, cum eram micuț, de doi ani, mă dădeam jos şi luam zahărul, apoi aruncau bani pe jos şi iarăşi mă dădeam jos după bani şi aşa mă frământam toată ziua, apoi mă băgau pe o pâlnie de gramofon, cu capul şi eu strigam „Pune mamă perna pe mine că mă mănâncă!”
Mai târziu, pe la vârsta de 5-6 ani, părinţii mei mergeau la câmp, la munci agricole, deşi tatăl meu era logofăt pe o moşie, numită Moşia lui Dârlea, totuşi o ajuta şi pe mama la muncile în câmp. Rămânând singur acasă, cu vitele şi cu cele gospodăreşti, într-o bună zi scapă vițelul, de la vacă, afară din curte şi ce să vezi, țipete şi plâns pe mine că se va pierde vițelul şi frică, că mă vor omorî părinţii când vor veni acasă.
În sfârşit, am rezolvat această problemă prin ajutorul unor oameni din sat, apoi am mai pățit eu şi alte drăcovenii, bătându-mă cu copiii şi altele….
Școala mea
La vârsta școlarizării, îmi amintesc foarte bine că mergeam la şcoală şi că aveam o învăţătoare care se comporta frumos cu noi şi aveam, în timpul iernii, o sobă de fer, din tablă, care. deasupra, avea nisip. Nisipul se încălzea şi atât noi, copiii, cât şi doamna învăţătoare, ne încălzeam la sobă. Doamna ședea pe un scaun, iar noi, jucându-ne, am aruncat nisip fierbinte în părul capului doamnei învăţătoare, care a început să țipe şi să-şi scuture părul şi ce să vezi că după amiază urma să vină soţul doamnei învăţătoare la clasele de după amiază, dar când urma să plecăm acasă, numai că intră domnul învăţător şi prinsese de veste ce s-a întâmplat. Atunci să vezi şi să nu vezi bătaia dracului, dând ordin la elevii din clasă şi spunând aşa: „Ionescule, ia-l pe Iordache în spate!” Acela mă lua în spate şi domnul, dă-i şi trage-i cu o nuia, cam grosuță şi aşa s-a petrecut şi cu ceilalţi copii, până s-a terminat. De atunci ne-am făcut copii cuminți, dar domnului învăţător îi cam plăcea băutura şi nu prea se ţinea de noi a ne învăţa, cum era necesar şi nu prea am învăţat când eram la clasa dumnealui. Venea de la crâșmă, de la Codin Ciopec, cu care juca jocuri de noroc ca acelea „Faci de una, una, una, toate fac trei zeci şi una” şi pe chestia asta beau până se îmbătau, venea apoi la şcoală şi în loc de carte ne povestea pățaniile dumnealui din tinereţe, pe care nu vreau acum să le amintesc, să mai prelungesc, ne întreba, apoi, dacă am învăţat şi noi răspundeam, cu toţii „daaaaa”. „-Bine, atunci strângeți cărţile şi plecaţi acasă!”. Noi, care nu prea ne ocupam de carte, ci mai mult de joacă, lăsam mai la o parte cartea. Azi aşa, mâine aşa, până când veni şi ziua de examene la învățătură. Noi, botă, adică habar nu aveam de cele întrebate şi începe din nou metoda, zicând „Nu mi-aţi învăţat deșuchiaților! şi începând „Iordache, ia-l pe Ionescu în spate!” şi aşa mai departe, până la ultimul. Noi, atunci, i-am luat frica şi nu ne mai prezentam la ore. Văzând acestea, domnul învăţător a luat-o pe la casele părinţilor, punându-le în vedere să ne trimită la şcoală. Când auzeam pe tata, să plec la şcoală, eu şi cu nepotul meu mergeam pe suhat, sub un gard viu, de gărdurariță şi ședeam acolo, jucându-ne până se terminau orele de clasă. Atunci, mergeam şi noi acasă. Şi, uite-aşa cam învăţau copiii pe vremea aceea, dar, bineînțeles că nu toţi făceau la fel, mai erau zile când se învăţa, dar nu cu acelaşi învăţător, că au venit și alţii care ne mai educau, în condiţii mai bune.
Seminarul și serviciul de cântăreț bisericesc
În anul 1928, când împlineam 14 ani, cu cele cinci clase primare, m-am înscris la Şcoala de Cântăreți Bisericeşti „Neagoe Ionescu” din Buzău, unde am învăţat foarte bine, ca, în anul 1930 să iau post de cântăreţ, alături de preotul Coman Ştefan, la Parohia din comuna Tisău (Mânăstirea Bradului), unde am slujit timp de 6 ani. Ce să spun, o viaţă grea şi foarte grea din lipsă de alimentaţie, salarii mici, greu de trăit.
Biserica „Sf. Dimitrie” de la M-rea Bradului
În anul 1932, luna noiembrie, m-am căsătorit, în 1934 am obținut primul copil (Ion), în 1936, încă un copil, o fetiţă (Ioana).
Serviciul militar
În 1936 am fost plecat militar, la Unitatea Militară „11 Artilerie” din Focșani. Ca recrut am dus-o cam prost, însă după 3 luni de zile m-am înscris la Şcoala Sanitară „Comp. 5” din Buzău, unde am învăţat timp de 6 luni, după care m-am întors în cazarmă.
Am fost repartizat, din ordinul generalului Diviziei 6, ca, cântăreţ al Bisericii Militare din Focșani, în care timp am obținut şi gradul de sergent sanitar. Eram, de acum, dușmănit de majurul unităţii, pe nume Hâncu Ioan, din Focșani. Mă cerea la unitate ca sergent al infirmeriei Regimentului 11 Artilerie, dar nu am fost aprobat de Divizie şi am terminat stagiul militar în funcţia de cântăreţ.
Am mers la unitate ca să-mi obțin livretul militar şi acolo mi s-a spus să merg la preotul militar, să-mi dea livretul. Am plecat atunci la comandantul regimentului, colonelul Rocinschi, care, pe tot timpul serviciului, mergeam la dânsul şi îi făceam frecții, îi aplicam ventuze, în cazuri de gripă, răceală, fapt ce se întâmpla şi cu alţi ofiţeri din cazarmă. De data asta a mers d-l colonel cu mine şi am primit livretul militar.
În anul 1938, terminând armata, am fost rechemat în concentrare, în timpul alegerilor cu legionarii, care a durat 2 luni de zile, iar în primăvara anului 1939 am fost iarăşi rechemat la unitate pentru reîmprospătarea cunoştinţelor militare de luptă şi cu ocazia unui eveniment cu Regelui Carol al II-lea, care a botezat o mulţime de copii, cu numele de Mihai şi al mamei sale Elisabeta. După aceea am mai stat acasă circa o lună, iar în 1939, când venise pe lume al treilea copil al meu, pe nume Mircea, am fost mobilizați la granița rusă.
Am fost reținut la regiment câteva luni, pentru instruire, însă, eu, tot în funcţia de sergent sanitar al regimentului. Am ocupat poziția pe frontul de pe Nistru şi în 1940 Basarabia a fost ocupată de armata rusă. Ne-am retras. După retragere am fost internat în spitalul „Regina Elisabeta” din Bucureşti, unde am dus munca sanitară, cu intrarea şi ieşirea bolnavilor din spital. După 2 luni am venit acasă la părinţi, soţie şi cei 3 copii, dar nu mai mult de 3 luni, când, din nou, în 1940, am fost mobilizaţi pentru război. Am stat tot anul 1940 la Dărăbani, pe Prut, până în 1941 când Antonescu a dat ordin să trecem Prutul, alături de nemți.
Războiul
În 1941 am mers cu frontul până la Odesa, după care în 1942 am trecut în refacere, dar mai mult în unitate la Focșani, decât acasă. În luna iulie 1942, am fost din nou porniți la război, de la Odesa şi am mers, fără întrerupere, până la Cotul Donului şi aici ne-am instalat pe poziții. Până să ajungem la Cotul Donului am avut un obstacol greu de trecut, de pădurea Rezoaia, unde, deşi unitățile noastre trecuseră fără a fi atacate, noi - cu trenul regimentului, am fost stopați de un atac de mitraliere, din partea partizanilor. Îmi aduc bine aminte că era pe o ploaie şi un nămol de nu te-ai fi dat jos din căruţă sau de pe chesoane (trenuri). Când au început mitralierele, am primit ordin de echipare şi retragere. Când să întorc căruţa mea, sanitară, care era încărcată cu câteva lăzi de medicamente şi aveam doi cai albi, un ceslăcaş şi unul la hulube, mi s-a răsturnat căruţa cu lăzile, dar norocul a fost că am avut coviltir bun pe căruţă şi lăzile au venit în coviltir. Nu mai ştiu cum am putut, singur, să ridic cu spatele căruţa la loc de spaimă să nu rămân în urmă, să fiu prins de partizani. În sfârşit, am reuşit şi am fugit circa 2 km., după care au trecut camioane încărcate cu butoaie de benzină, pe care nemţii le-au lansat peste pădure, unde au ars şi pădurea şi o mulţime de partizani. Am primit ordin că s-a terminat cu pădurea şi cu partizanii şi trecând prin pădure am văzut şi noi pădurea cum ardea încă şi partizani arși. Ajunşi la Don, după cum am arătat mai sus, am stat pe poziții: august, septembrie, octombrie, până la 22 noiembrie, când am capitulat, dar până atunci să vă povestesc ce s-a mai întâmplat cu noi şi în special cu mine.
În Ucraina am cartiruit pe la unele liziere de pomi fructiferi şi stăteam în repaus 3-4 zile, pentru aprovizionare cu alimente şi odihnă. Copiii din Ucraina mergeau cu vitele la păscut şi pe unde trecuse armata, rămăsese, ici-colo grenade neexplodate. Copiii nu ştiau şi se jucau cu ele, luau foc şi-i răneau. De acum aveam şi eu de lucru cu râniții, pentru a-i îngriji, a-i pansa. Am efectuat şi unele operaţii, amputând degete la picioare şi la mâini. Totodată mă ocupam şi cu aprovizionarea de legume, de pe câmp, ca: roşii, gulii, ardei, ceapă, morcovi, etc. Într-o bună zi, când mă duc pe câmp să adun legume, s-a început o luptă între două avioane de vânătoare, german şi rus. Când am văzut, m-am speriat şi căutam un șănțuleț, cât de mic, să mă adăpostesc. Am găsit o brazdă de tractor şi m-am pitulat acolo, cu faţa în sus. Eram singur, dar, deodată văzui cum unul a pornit-o în jos, cu viteză, în flăcări. Era cam la 200 m. de mine. M-am sculat, m-am dus la el, dar ardeau: avionul şi pilotul. Am plecat, apoi, la recoltat legume, am mers la Unitate, am pregătit mâncarea, cu bucătarii şi am chemat toţi cetățenii ucraineni, să vină, să le dăm de mâncare. Unii se fereau, să nu-i otrăvim. Atunci, eu mâncam din cazan şi i-am făcut să vină, cu încredere şi să ia mâncare cu vasele pe care le aveam.
Şi acum să revin la poziţia Cotul Donului. Într-o bună zi îmi vine în minte să merg, singur, la postul de observare, înaintat, în linia întâi, unde aveam cunoscut pe domnul căpitan Atomie Gheorghe, din Focșani, un om de o bunătate excepțională, la care ţineam foarte mult. Mergând printr-o vale, care urca, apoi printr-un lan de grâu nesecerat, din vale am ajuns în deal, unde am fost observat de ruşi. Am ajuns, apoi, în vale la căpitanul Atomie, nevătămat. Atunci mi-am zis: „Taci că-s oameni buni ruşii, ori că nu m-au observat sau li s-a făcut milă de mine. Am intrat în bordeiul domnului căpitan. Aici, ajuns, am fost primit cu multă plăcere şi domnul căpitan. primise de acasă ceva bunătăţi, din care am ospătat şi eu, chiar şi câte un păhăruț de lichior.
În acest timp ce-mi vine în minte, să mă uit şi eu prin lunetă, să văd ce se petrece pe frontieră, la ruşi. Şi ce văzui, circa 20 militari ruşi îşi spălau rufele într-o baltă. Eu îi comunic domnului căpitan ce se vede şi dânsul îmi spune că telefonează la baterii să tragă. Auzind acestea, am rugat pe domnul căpitan să nu facă această nenorocire, căci e un mare păcat, sunt şi ei oameni care au soţii, părinţi şi copii, pe care vor să-i vadă. Domnul căpitan m-a înţeles şi am mai discutat şi altele, după care mi-am luat rămas bun, îmbrăţişându-ne cu sărut frățesc. Mergând pe acelaşi drum, când am ajuns în deal, mă trezesc cu o rafală de branduri, care secera grâul, unde pica. Eu, atunci, m-am culcat la pământ, am mers de-a bușilea, cum se zice, târâș, până am ajuns din nou în vale şi am ajuns la Unitate. Am povestit domnului maior Manolache prin ce am trecut şi dumnealui mi-a spus că nu trebuia, ziua pe lumină, să mă duc. Alte atacuri pe front nu am mai avut până pe data de 21 spre 22 noiembrie 1942, când am primit ordin de încetare a războiului. Au urmat, apoi, țipete, urlete şi pe linia de infanterie, tragere şi mai puternică, dar a fost în zadar, căci ruşii pătrundeau prin cerc în spatele armatelor noastre, constatându-se că a fost o vânzare din partea comandanților armatei noastre. Au întors ai noştri tunurile, în bătaie, în cele patru părţi, cu speranța că ne vor scăpa nemţii. În zorii zilei de 22, dimineaţa, a apărut un avion rus, pe deasupra bordeiului meu, pentru a recunoaște trupele noastre. A tras cu mitraliera asupra noastră şi a rănit 2 ostaşi ai noştri, pe care, imediat i-am pansat, dar, în acelaşi timp, elicea avionului a prins cablul telefonic de la stâlpii de telefoane, care, înfăşurându-se după elicea avionului l-a tras la pământ, fără să sufere avarii, iar pilotul a fost dus la Comandamentul Unităţii noastre şi condus apoi la frontiera rusă, dat în libertate. În aceeaşi zi, de 22 noiembrie am primit ordin să ne echipăm aşa cum am venit din ţară şi să fim gata de predare. Ne-am încolonat şi am pornit spre apa Donului, pe care am trecut-o şi peste apă am fost dezarmați de tot ce am avut asupra noastră. Ne-au încolonat ruşii, călări. În jurul nostru caii nechezau, înhămați, necunoscând ce se petrecea cu stăpânii lor. Am mers vreo 10 km. şi ne-au băgat într-o biserică, care era părăsită, fiind întrebuințată pentru adăpostirea animalelor, în care ne-a băgat pe noi şi am stat 3 zile, fără mâncare şi fără apă. Au ales, dintre noi, ofițerii şi subofițerii, pornindu-i în diferite direcții pentru cercetări, iar restul trupei am pornit în eșalon spre oraşul Tambou, unde era un lagăr de mizerie. Pe drum ningea, zăpada la genunchi. La distanțe de 1 km. ne opreau, în repaus, în mijlocul zăpezii. Unii de-ai noştri se culcau jos, pe zăpadă, unde, de oboseală, adormeau şi nu se mai sculau, amorțiți de ger şi cam la 30 de minute ne porneau din nou la drum, dar pe cei care nu se mai sculau îi împușcau şi-i acopereau cu zăpadă, pe şanţ.
La alt popas, unii, distruși de oboseală şi foame, plecau din coloană şi erau urmăriți de santinele, încotro o vor apuca, îi lăsau puţin şi se luau cu caii după dânșii şi acolo îi mitraliau. Alţii se ascundeau pe cine ştie unde. Personal am cunoscut pe un sergent-furier, pe nume Hârţescu Nicolae, din Bucureşti, care a intrat într-o casă părăsită şi, cu cureaua de la brâu, s-a spânzurat de grinda acelei case. Am pornit, apoi, mai departe şi am fost opriţi la o brutărie, unde ni s-au dat câte o pâine de 2 kg. la 12 oameni. Fiecare grupă avea câte un şef. Aceştia mergeau şi primeau pâinea, pe care o împărțeau la toţi. Printre aceşti şefi de grupă am fost şi eu. Norocul meu a fost că aveam în spate Geanta Sanitară, plină cu câte ceva din medicamente şi instrumente cu Crucea Roşie pe ea şi când au văzut geanta mi-au dat, pentru grupa mea de 4 ori la rând şi am putut să-mi astâmpăr, atât eu cât şi grupa mea, foamea. Mai departe, la încă 6-7 km., iarăşi ne-am oprit în repaus şi am fost băgaţi într-un țarc de vaci la un colhoz, care era eliberat. Acolo era un nămol şi urmele picioarelor de la vite erau pline cu apă şi urină, iar pe deasupra, înghețat amorțit. Nu am putut să ne odihnim, căci înghețam. Unii din noi, care s-au culcat pe jos, nu s-au mai putut scula şi rămâneau acolo şi nu mai ştiu ce se întâmpla cu ei, dar cred că acelaşi lucru, împușcați. Mergând, noi, mai departe, am făcut un repaus de vreo 30 de minute într-o crescătorie de porci, care era părăsită şi acolo se găsea sfeclă de zahăr, îngheţată – tun. Unii dintre oameni rodeau sfeclă, de foame, după care au început : diaree, dizenterie, etc. Pe drum s-au mai pierdut oameni din cauză că unii din ei vindeau încălțămintea din picioare, pătura sau mantaua, de foame, pe o bucată de pâine de la civilii ruşi. Pe alţii, chiar, îi descălțau de cizme sau bocanci şi le dădeau rupturile lor de valinki (pâslari). Alţii îşi rupeau din pături şi-şi înfășurau picioarele cu ele, pentru a mai rezista.
Prizonieratul
Am ajuns în lagărul de la Tambou, unde am fost găzduiți circa 3000 prizonieri, de mai multe naționalități: români, nemți, unguri, italieni, spanioli, fiecare cu eșalonul lui. Când am sosit în lagăr, eu, cum eram cu geanta sanitară în spate, iese o doamna doctoriţă bătrână, căreia să-i fie ţărâna uşoară, m-a controlat în geantă şi văzând atâtea medicamente şi instrumente, s-a uimit cum de am ajuns cu ele până acolo. De la această dată, plângând de mila noastră şi a copiilor ei - 3, pe care îi avea pe front, m-a sărutat şi mi-a dat ordin să iau ca şef sanitar al lagărului de prizonieri la cei 3000 de oameni, incluzând toate națiile. Mi-am format o echipă de 20 oameni sănătoși şi cu cunoștințe sanitare de Cruce Roşie, cu care mă îngrijeam de sănătatea, de tratamentul, de igiena şi alimentația lagărului. Am reuşit să reduc din cazurile cu boli mai ușoare, dar, din lipsă de medicamente, s-au mai stins din viaţă cca 1200 în numai 2 luni de zile, cu degerături grave, dizenterie, boli pulmonare şi a unora care au refuzat să mai ia masa, făcând foamea. Dintre aceştia erau: nemți, italieni şi spanioli.
Urgia drumului spre un alt lagăr (la Azbest)
După circa 2 luni de staționare în acest lagăr am primit ordin de la doctoriţă să ne echipăm toţi românii că vom pleca în alt lagăr şi eu voi fi responsabilul sanitar, cu acest eșalon. Medicamente pentru eșalon nu mi s-au dat, decât doua feșe de 10/10, o sticluță de iod şi câteva buline- antinevralgice. În acel lagăr, cu mine, am avut şi un consătean, pe care îl rugasem să meargă cu mine şi promiţându-mi că merge. L-am așteptat la poarta lagărului și, deşi eșalonul se depărtase vreo 3 km., consăteanul meu nu a venit.
Santinela de la poartă zise să plec după eșalon, că s-a îndepărtat mult. Am plecat şi, după o jumătate de oră, am ajuns eșalonul la gară şi toţi oamenii erau băgaţi într-o magazie, unde pe jos era grâu, iar unii sfărâmau din scândurile magaziei şi pe nişte table de fer, coceau grâu. Le-am interzis şi una şi alta, promiţându-le că, poate, ni se va da mâncare, dar de unde că abia peste două zile a sosit vagonul (vagoane de boi), în care ne-a îmbarcat fără să ne dea de mâncare.
A pornit trenul cu noi. Era ger, în special noaptea. Pe tren iarăşi foame şi sete, dar setea ne dobora mai tare şi ne udam limba cu bruma de pe chesoanele vagonului, ce o răzuiam cu briceagul. După vreo 3-4 zile au început să ne dea câte 2 feliuțe de pesmet (pâine uscată) şi câte o bucățică de scrumbie sărată foc, dar apă... deloc. În vagoane mureau oameni, pe capete, de ger, de foame şi de sete. Veneau santinelele, dimineaţa, băteau la ușile vagoanelor şi întrebau: „Morţi sunt?”. Noi spuneam că sunt. „Câţi sunt?”. „5-6”, ziceam eu. „Malo”, adică putini, exclamau ei.
Deschideau vagonul, să-i aruncăm afară, îi dădeam afară şi tot ai noştri îi târau la ultimul vagon, pregătit anume pentru aceşti morţi. În acelaşi timp, săreau din vagoane oamenii să-şi ia zăpadă în sacii de merinde şi se repezeau ruşii (santinelele) la ei şi îi loveau cu patul armei, să intre înăuntru. Pentru zăpada, ce o băgau în vagoane, se băteau între ei să apuce câte puţină zăpadă, să-şi astâmpere setea. Ziua, zăpada se topea pe jos, iar noaptea, îngheța, dar noaptea se culcau îmbrăcaţi şi cu păturile pe ei, care, degerați de frig şi ger, îngheţau de podul vagonului. Aceasta se întâmpla numai cu cei care se culcau, iar cei care se obișnuise a nu dormi nici zi, nici noapte, durau. De multe ori, cei rezistenți îi dezbrăcau pe cei slabi (amorțiți de ger) şi se acopereau ei. Când se umplea vagonul de morţi, anunța, la 100 km., să pregătească grupa pentru morţi. Când ajungeam acolo îi dădeam jos şi-i băgam în groapă pe cei înghețați, cu mâinile şi picioarele îndoite. Se ordona să li se taie picioarele şi mâinile, să poată încăpea toţi. Pe la jumătatea drumului, în una din nopţi, m-am culcat şi eu pe podeaua vagonului, nemaiputând sta, pe picioare, de somn şi am adormit şi eram culcat lângă uşa vagonului, unde era şi mai ger. Am adormit, dar să vedeți întâmplare: vine o santinelă, cioc, cioc în uşa vagonului. Ce credeţi că se întâmplase? Un prizonier de-al nostru spărsese podeaua vagonului, cu un crampon de cale ferată. A făcut țândări, să facă puţin foc, într-un goden mic, ce se afla în mijlocul vagonului. El a continuat cu cioplitul, până a făcut o gaură, cât să poată pătrunde afară. Zis şi făcut. În prima stație, în care s-a oprit trenul, s-a lăsat în jos, între linii şi a așteptat acolo până a plecat trenul, ca, imediat ce a trecut trenul, să se ridice, sus, crezând că a scăpat, însă santinela de la ultimul vagon a observat şi a tras cu pistolul automat şi a dat alarma. Cetăţeanul a fost prins şi fiind rănit, m-a căutat pe mine, care eram numit ca sanitar cu eșalonul. A întrebat de mine, în fiecare vagon, până a dat de vagonul meu, unde se afla şi un prizonier din Basarabia, care cunoştea limba rusă şi m-a arătat că sunt adormit la uşă. Atunci, rusul a tras de mine, m-a deșteptat. Eram aproape mort, înghețat, nu mă putea ridica din cauza îmbrăcămintei, care era îngheţată de podeaua vagonului. M-a dezbrăcat, m-a luat în spate şi m-a dus în vagonul lor, unde era cald.
Mi-au dat un ceai cald şi m-au frecționat până mi-am revenit. Acolo era şi cel rănit, care avea 2 orificii provocate de gloanţe: unul prin laringe şi unul trecut prin pulmon în spate. Am primit ordin să-l pansez şi cu comprese şi feșele ce le primisem pentru ajutor pe drum, am reuşit să opresc respirația prin cele două orificii. Am stat cu dânsul, 4 zile, în acel vagon, dar, neavând nici un fel de tratament, cetăţeanul a încetat din viaţă. Abia atunci mi-au dat ordin să aleg 10 oameni sănătoși, din vagoane, să băgăm lemne pentru foc, apă şi alimente, la fiecare vagon.
În felul acesta s-a redus mortalitatea, dar când am ajuns la Lagărul Azbest, în Munţii Urali, pe cei bolnavi i-au cărat cu săniile, iar cei sănătoși au mers pe picioare. Acolo am mers la spitalul lagărului, la medicul şef. I-am înmânat adresa ce o primisem de la d-na doctoriță, de la lagărul Tambou, am fost primit cu multă plăcere şi mi s-a încredinţat aceeaşi funcţie, de şef sanitar al spitalului de prizonieri români. Am format, apoi, o echipă de oameni cu puține cunoștințe sanitare, pe care i-am format pe parcurs şi am trecut la treabă. Aveam bolnavi cu boli pulmonare, cu degerături la membrele inferioare şi mulţi din ei cu dizenterie. Zi şi noapte ne ocupam de bolnavi, dar medicamentele erau puține şi nu se putea face faţă la 350 de bolnavi. În afară de asta, bolnavii nu respectau regulile de igienă şi îşi dădeau mâncarea, pâinea, pe tutun (mahoarcă).
Cu munca noastră sanitară am reuşit să oprim mortalitatea. Unii din cei care erau sănătoși şi mergeau la lucru, ziua, în pădure la tăiat lemne şi făcut metri steri, veneau seara, 1-2, aduşi pe tărgi improvizate, înghețați, pe care prin metode cu ceaiuri calde şi sticle cu apă caldă, la mâini şi la picioare şi prin respirație artificială, îi readuceam la normal, însă unii din ei mâncau buruieni şi nişte rădăcini, din pământ, care semănau cu cartofii. Veneau la spital, făceau spume la gură şi nu durau 30 de minute. În sfârşit, până în anul 1944, luna iunie, am redus, definitiv, mortalitatea, dar şi cazurile de îmbolnăviri cu 90%.
La lagărul Toghir Vogon – cruzimea comisarului Bălan
În anul 1944, luna iunie, am fost mutat la lagărul Toghir Vogon, unde am funcţionat tot la spital. Să vedeți ce se întâmplă acolo! Era un comisar, cu numele Bălan, care mă cerceta mereu, cu întrebări, ce ştiu despre ofițerii români, ce funcţie am avut în armată. Din răspunsul meu nu credea nimic, căci aveam adversari în lagăr, care luptau contra mea. Susţineau că am fost ofiţer şi că am fost fascist, etc. Atunci, eu fiind la spital şi având medicamentele pe mâna mea şi alimentele spitalului, îl serveam şi pe d-l coșmar cu ce avea nevoie, dar, noaptea, pe la orele 12.00, venea la mine, mă scula, mă poftea la cabinetul dumnealui, cu aceleaşi întrebări.
Eu nu-mi schimbam declarația, deoarece spuneam ce ştiam, adevărul, cum că nu am avut ofiţeri care să fi făcut rău în timpul războiul şi că nu am făcut nicio politică, niciodată. D-l comisar nu mă credea şi mă băga câte o noapte la carceră, cu gândul că mă va face să spun adevărul, pe care îl gândea. După câteva zile de cercetări, fiind, puţin, cam supărat pe dânsul, vine la mine un prieten de-al meu, care, cred, că era trimis de comisar şi îmi spune că domnul comisar este bolnav de TBC şi asta o ştiam mai de mult, căci eu îl tratam, cu ce era nevoie, dar ce-mi vine mie în cap, care puteam să tac sau să-l compătimesc, mă apuc şi zic către dânsul: „Măi băiete, eu sunt sătul de dânsul, de când mă tot cerceteză şi i-aş dori să se facă sănătos când o să-i dau eu cu lingurița!” Cetăţeanul m-a pârât. A doua zi am fost scos în faţa lagărului de 2500 de prizonieri, ridicat pe scenă şi se aduce la cunoştinţă, adunării, cele ce am arătat mai sus şi întrebând întregul lagăr de prizonieri, ce merit, ca pedeapsă. Unii strigau „moarte lui!”, alţii, „să fie iertat, că are părinţi, soţie, copii, acasă, care îl aşteaptă şi pe el, ca şi pe noi!”. Atunci, am fost lăsat liber şi dat afară din funcţia ce o dețineam şi de acuma, vorba românului „ţin-te Pârleo!”, am fost băgat într-o brigadă, de categoria I-a şi am ieşit la muncă la un ŢEC, cum se zice pe rusește, fabrică şi turnătorie de piese pentru diferite maşini.
|
|
|
Muncă, muncă şi iar muncă, foamea-foame, am început să dau jos din greutate. De la 90 kg. ajunsesem la 52kg., nu mă puteam duce nici la masă, care deja era sărăcăcioasă, dar a venit vremea refacerii şi mă dă la o categorie, se numea a celor slăbiți, care mă introduce din nou în spital, ca sanitar, felcer, cum se spunea la ei şi mi-am revenit din nou. În acest timp, comisarul, fiind bolnav, a plecat la spital, după cum am înţeles, în România.
Noul comisar – soluționarea situației – valabil pentru patrie
În locul dumnealui a venit alt comisar, un băiat bun, român ca şi Bălan, crescut în Rusia, din părinţi refugiați din România prin anii 1916-1917, în timpul primului război. Acesta a făcut o adresă, pentru mine, în ţară, interesându-se: ce politică au făcut părinţii mei, dacă sunt căsătorit şi dacă am copii. Rezultatul a fost primit abia în 1946, când am fost scos din panică, spunându-mi că sunt valabil pentru patrie şi că voi pleca, cu primul eșalon, în ţară.
Doctorul lagărului nu-mi acceptă repatrierea cu primul eșalon
Însă când s-a format eșalonul, în anul 1946, eu nu am fost trecut să plec şi am întrebat pe domnul comisar, de ce nu sunt trecut şi mi s-a răspuns că doctorul nu mă lasă să plec. Am mers la domnul doctor şi l-am rugat să-mi dea şi mie drumul, acum, în acest eşalon. Dânsul îmi spune „Nu am cu cine te înlocui şi vei pleca cu alt eşalon, cu toţi prizonierii din lagăr”. Eu, totuşi, am mai insistat şi dumnealui îmi spune aşa: „Niculae, tu nu ştii că la voi în ţară este secetă mare, nu are lumea ce mânca, este foamete, ai răbdare (scoro budit), adică, cât de curând vei pleca”. Acest „scoro” a durat încă doi ani, în care timp am mai trecut peste multe cumpăne: am fost electrocutat; am fost prins de o curea de transmisie, care m-a prins si s- a oprit, prin alarmă, fabrica, de am scăpat;
Pățania cu o rusoaică
O rusoaică, m-a întrebat dacă am inel de aur şi eu i-am răspuns că am şi aveam dar nu de aur, ci de bronz şi jurai că este aur. Avea şi marcă germană, pe dinnăuntru „333”, bătută de mine. Acea femeie mă invită la dânsa, m-a invitat să iau loc, mi-a pus masa să mănânc. Am mâncat, dar până am mâncat, dânsa a controlat verigheta şi văzând că nu este aur şi având o cratiță cu apă fiartă, pe plita sobei, văd că se repede la uşă, pune zăvorul şi cu o înjurătură rusească, vroia să toarne apa ceea, opărită, pe mine. Eu pun mâna pe oală şi o vărs jos şi s-a opărit dânsa pe picioare. Eu m-am repezit la uşă, s-a deschis, am căzut afară şi cum eram la etajul unu, am venit până jos, pe trepte şi am fugit la lagăr, căci aveam liber, în oraş. A doua zi vine la lagăr femeia, pansată la un picior şi cu fiica ei şi raportează comandantului de lagăr cele întâmplate. Comandantul o întreabă „Îl recunoști pe prizonier?” şi răspunsul a fost „Da”. A făcut adunarea lagărului, în careu şi îi zice: „Poftim, reunoaşte-l!” Eu nu eram la careu, deoarece eram în spital, la tratamente, cu domnul doctor şi nu m-a lăsat să plec. Biata femeie, a dat să recunoască pe unul, pe altul, dar nu a reuşit să fie sigură şi mai ales că oamenii nu ştiau cine şi când s-a întâmplat şi nerecunoscând pe nimeni sigur, a fost dată afară, cu amendă pentru faptul că primise prizonier în casă.
Eliberarea – drumul spre casă
Şi uite aşa am petrecut încă doi ani, până în anul 1948, luna decembrie, când, însfârşit a venit ziua cea mai scumpă, de eliberare. În cursul acestei luni am împodobit vagonul cu lozinci şi panarde: „URSS”, „RPR”. Pentru drum aveam 240 ruble, și nu ne lăsa să intrăm în ţară, cu acei bani, ci până la graniţă să-i cheltuim. Zis şi făcut, de-acuma căpătasem, iarăşi, greutate de 90 kg. Şi, pe tren consumam pâine, unt, zahăr, de la chioșcurile din staţiile unde se oprea trenul. Am ajuns la Sighetul Marmației, unde nu credeam să mai ajungem. Ajunşi aici, pe peronul gării erau femei şi fete cu tăvi de mălai copt. Am fi cumpărat dar nu aveam bani. Două zile am răbdat de foame, ca la urmă să vină ordin de plecare, fiecare în direcţia lui şi ni se dădu câte o căciulă de pesmeti. Am ras-o în câteva minute şi hai la tren, pe contul nostru, propiu, numai că nu plăteam trenul. Am ajuns la Ploieşti, unde foamea ne-a adus în situaţia de a căuta o sursă de alimentaţie. Ce-mi vine în cap: văd doi domni, bine îmbrăcaţi şi îndrăznesc, merg la dânşii, îi salut frumos şi le fac rugămintea de a ne ajuta cu ceva bani, de a cumpăra nişte covrigi, din aceea cu susan, opturi, ce mai se găseau la chioșcul gării. Unul dintre dânşii îmi întinde 100 lei, îi mulţumesc şi merg să cumpăr, de 100 lei, covrigi, dar pentru 18 prizonieri nu a fost de ajuns, dar eram mulţumiţi şi aşa. Văd că celălalt domn, îmi face cu mâna şi zice: „Pentru că ai fost cinstit şi ai dat la toţi, ia şi de la mine 100!” M-am dus, am luat şi de acei bani covrigi şi ne-am liniştit foamea.
O doamnă mă cere în căsătorie
Până să vină trenul, îmi iese în cale o doamnă tânără, care se recomandă şi îmi spune că a fost căsătorită şi că soţul dânsei a murit pe front şi că ar dori să-şi găsească un partener, că are salariu frumos şi are casă în Ploieşti, are îmbrăcăminte de soţ, are de toate. Atunci, eu, gândindu-mă acasă la copii, părinţi şi soţie, îi răspund doamnei că nu sunt de acord să intru eu pe fir, deoarece am acasă trei copii care mă aşteaptă. Dânsa zice: „Poate cunoaşteţi, dumneavoastră, vreun băiat bun, cu suflet, cu care să nu dau greș”. I-am recomandat un băiat din Mizil, care nu era căsătorit, i-am părăsit şi trenul a pornit.
De Crăciun am ajuns la Buzăul meu – ospitalitatea unei cunoștințe care avea prăvălie
Am ajuns la Buzău, în gară şi mă întâlnesc cu Nistor Gheorghe de la Scurteşti, fost şi el ca mine prizonier, dar nu ne-am cunoscut până la Buzău. În gară, el s-a întâlnit cu un cumnat al lui, care, pe la ora 23.00, vroia să meargă la Ploieşti, la rude, la botezul unui copil. Erau echipați cu de-ale mâncării şi cu băuturi. Ne-am pus pe mâncare şi băutură şi cum noi nu mai pusesem băuturi în gură de 7-8 ani, ne-a prins băutura de nas, dar nu aşa ca să nu ne putem descurca. Prietenul Gheorghe a plecat cu rudele la alte rude, peste calea ferată, în partea silozului, eu am rămas singur, şi ce te faci acum Niculai, încotro o iei. Am luat-o pe la 12.00 noaptea, singur, pe lângă clădiri pe strada gării şi hai, hai, pe ici, pe colo, m-am descurcat şi am ajuns la o cunoştinţă a mea, care avea prăvălie, de mâncăruri şi bine înţeles şi băuturi. La acest prieten, în noaptea de Moş Crăciun, se făcea petrecere mare, între rude. Merg eu la bucătărie, acolo bucătăreasa. O întreb unde este domnul Stoica, negustorul. „- Este sus, chefuiește cu rudele”, îmi spune dânsa.
Mă întreabă cine sunt, îi spun şi dânsa, care cunoştea foarte bine pe soţia mea, strigă tare către mine: „domul Niculai, prizonierul?”. „Da, eu sunt.“. „Atunci mă duc să-l chem.” şi l-a anunţat. Prietenul Stoica, negustorul, care era cam asupra chefului: „Spune-i să vină aici la mine!”, dar el cum mă vede, numai nu-i vine a crede şi zice aşa: „Niculai, ești dumneata?”
Eu îi răspund: „-De, domnul Stoica, eu sunt şi vă urez petrecere frumoasă şi bine v-am găsit sănătoşi!”. Atunci, strigă către femei-sa: „Nevastă, ăsta este Niculai, pe care îl aşteptai!”„- Da? răspunde nevasta. Dacă este chiar aşa, dă-i ceva de a mâncare şi fă patul a se culca!”
Aşa cum el a dat sfat, dânsa l-a şi ascultat. Am mâncat, m-am ospătat, apoi am mers şi m-am culcat. Dimineaţa, în zorii zilei, bătea soarele în fereastră, nimeni lângă mine în casă. „Doamne, unde sunt eu, m-am rătăcit, ce-i cu mine? Doamne, oare văd bine?”. Numai că văd deodată, că vine la mine o fată şi-mi zice: „Hai, domnule vă sculaţi, că sunteţi mult așteptați. Vă aşteaptă lume bună, nu ştiu ce are să vă spună!” M-am sculat, m-am îmbrăcat, în prăvălie, am intrat şi m-au pus la întrebat. Mă-ntrebau, care de care: „N-ai văzut şi pe cutare?” Le-am răspuns la fiecare, la fiecare întrebare: „Nu cunosc, nici n-am văzut, vreunul de-al meu cunoscut.”
Unii, dintre dânşii, ziceau: „Dă-i să bea şi să mănânce!” Au umplut mesele, toate, cu băuturi şi bucate şi-au rămas acolo toate, că mă gândeam la ai mei şi de, ce mai vrei, sunt ai mei.
Şi mergând pe drum, spre casă, mă gândeam cum să fac, să procedez, un prieten să întâlnesc, să meargă la mine-acasă, familia să-mi vestească. Numai bine c-am găsit, chiar un cetăţean din sat, care-ndată a plecat şi pe-ai mei i-au anunţat, sărmanii, m-au aşteptat.
În sfârșit – am ajuns acasă, la copii și la nevastă
Acasă, cum am ajuns, parcă-i văd s-au pus pe plâns, soaţa mă-ntreba aşa: „Oare mai pleci, iar, cumva?” „Nu, dragă, n-oi mai pleca, o să am grijă de voi şi de cei bătrâni ai mei”. Şi-am pornit gospodăreşte, să cânt iar bisericește, am cântat eu bunăoară, până când m-au dat afară.
Şi văzând eu, însfârşit, ca să n-o iau cu cerşit, m-am gândit să fac scrisoară la secţia sanitară, s-o iau de la-nceput, iară, cu munca mea sanitară, ce-am practicat în război, să mai practic şi la noi, în ţara mea ce-o iubesc, că pentru ea mai trăiesc, ţara mea frumoasă, dragă, n-aş da-o pe lumea-ntreagă. Am pus piciorul în prag şi-am zis să muncesc cu drag, meseria să mi-o fac.
Întoarcerea tatei din război
Crăciunul umplea casa cu griji, în iarna blândă, .
C-o să mai vină tata, n-aveam gândul la pândă.
Oani zmucea „Ţiganca” - năstrujnica de vacă,
Frecând în coarne-i lanţul, spre puţ, să îi dea apă!
Olica şi cu mine, tremuram lângă plită,
Şi clocoteau în sine sarmalele-a ispită!
Abia sunase-n sat clopotniţa de-amiază,
Parintele-n altar, cred că-şi lăsase crucea
Şi-n curtea casei noastre se-aprinse foc de vrajă,
Cu veştile aduse de nea Vasile Ciucea.
”- Sări ţaţă Veto, sări!” sare şi strigă mama,
”- Că Neculai trăieşte şi o să vină-acuma !”
De-aşa entuziasm era să fim daţi gata,
Când prin grădina mare, venea, legănat, tata!
Serviciul sanitar
|
|
Tăticu, după revenirea acasă din gulagul sovietic
În 1949, luna iunie, am fost numit oficiant sanitar la Circa Târcov - Joseni-Berca-Cojanu-Urlători- Pleșcoi, iar în 1949, luna noiembrie, mutat la Scurteşti, unde, fără medic, am dus circumscripția până în 1962, când am fost transferat la Circa Medicală Săgeata. În acel an am intrat, în colectiv cu tot pământul.
Concluzii
În anul 1934 s-a născut primul copil, Ionel, în anul 1936 s-a născut fetiţa mea, Ioana, în anul 1939 s-a născut cel de al treilea copil, Mircea, iar în anul 1951, la doi ani după venirea mea din prizonierat, al patrulea copil, Nicușor. Pentru cei 4 copii, am muncit, împreună cu soţia, din care a rezultat, după cum urmează: primul - profesor de Biologie, al doilea - ,fata, asistent medical, al treilea – inginer, Suceava, al patrulea – profesor de Educație Fizică şi Sport.------
În continuare, am dus muncă sanitară, până în prezent şi cât voi mai fi în fiinţă.
Cu sănătate şi noroc, pentru cei ce vor rămâne, în viaţă, după mine. ----
Trăiască Republica Populară Democratică ROMÂNIA !
|
Tăticul meu
Tăticul meu
(prinos de recunoștință)
Tăticule, trecut-au anii când erai sprinten şi pe val,
Atunci luptat-ai cu dușmanii şi-ai suferit fenomenal.
Tu, ai vrut pace şi dreptate, familia să ţi-o sfințești,
Dar vremurile-au fost cuplate cu multe rele omeneşti.
Că ai crezut în libertate, peste pământul tău stăpân,
Cu ţara în integritate, pentru poporul sfânt român,
Plecat-ai la război cu zor, s-alungi dușmanii de pe glie,
Şi ai sorbit curaj major din lacrima de apă vie.
Dar valul ciumei mondiale, ca un tsunami s-a iscat
Şi interese infernale, te-au umilit, te-au judecat.
În lanţuri grele şi lăcate, te-au chinuit, te-au temniţat
Iar ţara-nfrântă peste poate, cu anticristul s-a legat.
Venit-au vremuri mai tacite, dar ce tăcere e aceea
Când s-au impus necazuri multe şi-un drept a le elogia?
Tăticule, tu ai tăcut, pentru Dâmbroca ai luptat,
Şi ai făcut tot ce-ai putut, să fie sănătos, curat.
De-aceea ești mult respectat, ca sanitar conștiincios,
Dar şi ca dascăl luminat, ţi-ai conturat profil frumos.
De-aceea astăzi, dâmbrocenii, suferă că ai plecat
Şi au marcat numele străzii, cu al tău nume respectat.
Ce luminoasă e emblema, cu numele-ţi pe patru scânduri,
Parcă pe scrin ţi-ar etala, lumini aprinse-n multe gânduri,
Iar după gard apar frumoase, frumoase flori de liliac!
Lumină adu-ne Hristoase! Mi-e dor de el şi plâng şi tac.
|
|