C. FRATII SI SORA
Ion IORDACHE – Oani, n. 1934, aug, 11 – d 1997, nov, 13.
A funcţionat ca învăţător în comunele: Săgeata şi Scurteşti şi apoi ca profesor de Biologie în satul Focşănei, comuna Vadu Pașii, fiind pentru o perioadă ca director de şcoală. A fost un bărbat frumos, cu mult succes la fete. Ştia să mintă frumos, era cam Don Juan şi-i plăcea mult viaţa (vinul, dragostea, tutunul). |
|
|
Ca aspect fizic semăna foarte bine cu tata şi îl admiram că, pe timpul când era cavaler, semăna cu renumitul actor Gérard Felipe.
Pe când eram elev, la Şcoala Sanitară din Bucureşti, îmi era tare dor de el şi din puținii mei bani i-am cumpărat o lanternă cu semnalizare în culori, pe care eu o consideram foarte atrăgătoare şi importantă, la vremea aceea. Lui Oani îi port şi alte amintiri, care, chiar dacă nu toate erau etice, îmi dilatau ochii şi mă umpleau de admiraţie:
Până când a ajuns pe la 14 ani, nu am avut ochi să-l văd, căci a fost plecat la colegiul militar, de pe când eu aveam 3 ani. A învățat pe la colegiile militare de la Huși și de la Târgoviște;
Pe la patrusprezece ani, după ce nu au mai funcţionat colegiile militare şi a trebuit să urmeze şcoala generală la Scurteşti, într-o zi, pe când mă aflam, împreună cu Olica, la fereastra dinspre bătătura casei, apare Oani în faţa noastră şi râzând, face o glumă, spunând că plouă cu stropi şi dă un vânt, dar deodată face ochii mari şi o ia la fugă la closet, spre amuzamentul nostru, înțelegând că, chiar, s-a lăsat cu stropi.
|
Tot cam pe la vremea aceea, într-o zi se afla pe prag la mama Veta, cam la treizeci de metri de treptele casei noastre, de unde eu am aruncat (în glumă) cu o piatră spre el. Numai ce-l văd că se ţine cu mâna de cap şi începe a se văita, încât m-a înspăimântat şi, plângând, am rupt-o la fugă şi m-am ascuns în șura de paie, din grădina mare. Mi-am dat seama, mai târziu, că îşi făcuse râs de mine;
Sufeream mult când îi trăgea mămica câte o chelfăneală pentru iama la dulceaţă şi, mai rău, când a descoperit mămica o damigeană de ţuică, golită. Oani se dăduse pe băutură şi chiar îşi invita prietenii, pentru creşterea euforiei;
A devenit fumător cam pe la cincisprezece ani şi avea darul de a mă lămuri să-i fac rost de țigări, de prin buzunarele lui tăticu și eu m-am supus deşi îmi dădeam seama că fac două lucruri rele în acelaşi timp (îl ajutam să fumeze şi comiteam furturi de țigări);
Când se afla, ca elev, la Şcoala Normală din Buzău, îmi povestea adesea despre succesele lui la fete, îşi dovedea bărbăția şi chiar dacă mi se păreau cam exagerate poveștile lui, îl admiram şi îl prețuiam ca pe un erou al vieţii mele;
Vara, prin acei ani, mergeam împreună să păzim pepenii. Ziua observam că pe mulţi pepeni apărea numele Nuţy, iar a doua zi dispăreau. Hoțul nu era altul decât Oani, care se culca seara alături de mine şi pleca, pe la miezul nopţii, la iubita lui din Vadu-Pașii, încărcat zdravăn cu pepeni. Nu este exclus să fi folosit şi o căruţă;
Când aveam șaptesprezece ani, arătam ca un copilaș de doisprezece anișori şi în diferite situaţii, Oani mă prezenta că sunt destul de mare şi isteț, pentru a fi respectat de cei cu care ne întâlneam. Am mers la o frizerie în Buzău şi nu era program pentru copii, în acea zi. Oani a sărit cu gura la frizer, zicându-i că sunt în anul patru la Şcoala Sanitară din Bucureşti şi că merit să fiu respectat, la care frizerul a rămas cam derutat şi a trebuit să mă tundă;
Tot cam in aceeaşi perioadă, după o ploaie zdravănă, s-a umflat, mult, râul Buzău şi am mers împreună cu Oani să vedem cam cum stau lucrurile. M-am îmbrăcat cu primul costum nou, de până atunci şi am plecat mândru, prin aerul răcorit şi proaspăt, preocupat mai mult de costumul meu, decât de ce se petrecea în jur. Ajunşi la râul Buzău, am observat apele învolburate, cum nu mai văzusem şi că duceau pe ele bușteni mari. Mai la vale de unde ne aflam noi, un om din sat, Gheorghe Mirică, zis Celu, trăgea bușteni, pentru a-şi face rost de lemne de foc. Ni se părea josnică acea preocupare şi am început să râdem între noi, pe seama lui. Apele loveau cu furie malurile şi săpau pe sub ele. M-am aşezat pe marginea malului şi pe când ziceam, reoferindu-mă la un buștean, „Ăsta-i şi mai mare!”, se surpă malul cu mine şi am căzut în necunoscut, cu costumul meu cel nou, cu tot. Nu mai funcţiona vreun raționament, ci doar instinctul de conservare, aşa încât, după o scufundare completă şi ajungând cu picioarele la fundul apei, m-am împins în sus şi ajungând la suprafaţă l-am văzut pe Oani cum încerca să se dezbrace şi să fugă mai la vale. Am strigat la el să-mi dea mâna şi aşa am scăpat, ca un șoarec, de la înec. Totul a depins de o fracțiune de secundă şi de mâna întinsă a fratelui. Dacă n-ar fi fost acea mână întinsă, dacă Oani s-ar fi pierdut cu firea, m-aş fi dus spre veşnicie în volbura apelor. În inocența copilăriei, nici nu mi-am dat seama că, de fapt, fratele mi-a salvat viaţa şi nici el nu a făcut o bravadă din asta;
Clasa a VII-a a făcut-o la Scurtești, căci se desființaseră școlile militare de orfani;
Când a terminat gimnaziul, auzeam discuții în casă despre școala ce trebuia să o urmeze Oani. Pe atunci se punea mare bază pe dezvoltarea agriculturii și, la țară, tractoriștii erau la loc de cinste. Numai ce-l aud spunându-i lui tăticu, care intenționa să-l bage la Pedagogică: „-Eu nu mă duc bre la Pedagogică, eu vreau să mă fac tractorist!”, la care tăticu: „Noru mă-ti, ce-i după tine, eu vreau să te faci învățător!” Până la urmă a trebuit să-l asculte pe tăticu, dar prin anul III a fost cooptat pentru Școala de Ofițeri de la Sibiu. Ce frumos arăta în uniforma de elev al școlii de ofițeri! A venit acasă într-o permisie și era foarte admirat de cei din jur și cred că fetele se topeau după el. Dar, ....ghinion, prin anul II al școlii de ofițeri, la o vizită medicală, a fost respins pentru astigmatism miopic. Cred că i se trăgea de la fumat, căci și așa mi se părea că o sprinceană era mai sus, ca și cum ochiul se autoproteja de fumul de țigară;
A revenit la Școala Pedagogică și a terminat-o cu bine, dar și cu mult stres pentru părinți, căci tăticu era chemat pe la școală. Oani făcea năzbâtii și nu prea se ținea de școală. Deși era foarte inteligent, fiind la vârsta critică, a marilor iubiri, se implica prea tare în talentul de afemeiat. Când îi pica pata pe câte o fată, se implica într-un amor nebun. Știu doar de două iubiri pătimașe din acea perioadă a școlii pedagogice: Nuți Oancea, de la Vadu Pașii, despre care am mai vorbit și Melania Mihai, de la Băiceni, jud. Buzău. Odată cu absolvirea, Oani s-a absolvit de meteahna dragostei pe blat;
După absolvire, a cunoscut o fată de prin zona Râmnicului Sărat, de la Dumitrești, Gina Popescu, cu care s-a căsătorit. Eram prin anul III la Școala Tehnică Sanitară din București și tăticu ne-a învoit de la școală (pe mine și pe surioara Olica) și ne-a luat la nuntă. Țin minte că Oani, arăta ca un crai și avea o voce excepțională. Cred că undeva, în sufletul lui se dădea o luptă, între ceea ce a fost și ceea ce urma să devină. A cântat o melodie duioasă, care mi-a mers la suflet și pe care am reținut-o instantaneu. Se întitula „Du-mă dor cu dorurile”, în care-și plângea însurătoarea cu o altă fată decât cea pe care o iubea și despărțirea de familie. Pe mireasă o cunoscuse prin intermediul unui fost coleg, Stan Strâmbei. Colegul acela ne-a vizitat într-o zi de vară, pe când pepenii erau în vogă. Dădea semne de curtare a surorii mele Olica, dar un incident, dramatic pentru el, a blocat avansurile. S-a întâmplat că după o zi în care a excelat în a mânca pepeni, noaptea a făcut pipi în pat și de rușine, a plecat cu noaptea în cap și dimineața am văzut doar harta lăsată. Căsnicia lui Oani, nu a mers prea mult. Mămica l-a vizitat la Dumitrești și a văzut că Oani arăta tare neîngrijit, cu pantalonii rupți. A observat că prin comoda de la studio erau ținute păsări și domnea o sărăcie lucie. Cu greu a reușit să-i deschidă ochii lui Oani „Hai, mamă acasă, că ai să găsești tu și alte fete!” Nu știu ce a gândit el, dar între două scorpii (soacră și nevastă), leneșe și agresive, nu mai putea trăi. Poate că altceva ar fi fost dacă avea și socru;
A revenit Oani acasă, a stat un timp fără serviciu și tare greu îi era fără niciun rost, dar până la urmă i s-a oferit post de suplinitor în satul Dâmbroca;
Pe când avea 24 de ani (eu aveam 19 ani), și mă aflam ca felcer la dispensarul Cojanu. Într-o seară mă trezesc cu tăticu și cu Oani. Erau într-o veselie, că, vezi Doamne, mergeau în pețit la o fată din Băceni și culmea era verișoară cu fosta lui iubită, Melania Mihai. Pe fata asta o chema Eugenia Mihai. S-au căsătorit au făcut nunta în sat, într-o sală la Neculai Tănase;
Și-au stabilit locuința la Dâmbroca și chiar au turnat fundația pe un loc de casă, aflat în prelungirea grădinii mari (după Oboare), dar până la urmă nu a rezistat conviețuirea cu părinții, căci au intervenit conflicte soacră - noră. S-a mers până acolo încât nora i-a spus soacrei să nu mai îndrăznească să se ia în gură, căci e o analfabetă. Să nu-și mai permită să o certe;
S-au mutat la Scurtești, apoi la Vadu Pașii și acolo și-au turnat o frumusețe de casă;
|
Fratele Ion Iordache și mireasa sa Eugenia Popescu, prin anul 1958 |
|
Oani nu s-a mulțumit cu serviciul de învățător și a mers la Iași, la IP3, de Biologie. Astfel a ajuns profesor de Biologie și un timp a funcționat ca director la Școala Generală din Focşănei, comuna Vadu Pașii; Îmi părea rău că mămica îl cam vorbea de rău, că nu-i acordă atenție și că se ia după Jana, că uneori vine pe acasă și merge cu ochii după a lua câte ceva. Nu prea-i dădeam dreptate mămichii, dar era mămica și mă durea că suferă. Eram chiar îndemnat să nu dau pe la Oani, că nu merită. E drept că mai mergeam pe la el și simțeam că dorea apropierea cu familia, dar nu spunea nimic, nu o vorbea de rău pe mămica. Țin minte că se simțea îndatorat când mergeam pe la el și-mi dădea câte ceva din bunătățile lui, din ogradă. Eu încercam să-l refuz, că eu nu i-am dus nimic, dar el insista:„-Ia măi Gigi, nu mă refuza!” Simțeam că-mi dă din toată inima și ar fi fost dezamăgit dacă nu luam; Timpul a trecut ca vântul și a sosit anul 1997, an macabru pentru familia mea. Mămica a murit, în luna mai, Oani era bolnav de cancer, tăticu stătea la pat cu fractură de col femural și tulburări de circulație. Atunci Oani și-a arătat dezamăgirea că tăticu nu-i dă un hectar de pământ să lase și el pentru nepot și mi-a zis „-Spune-i măi Gigi, tu, lui tăticu, să-mi dea și mie ceva pământ, că nu mai vorbește cu mine!” Am făcut
treaba asta, dar influențat, probabil, de cei din jur, tăticu s-a supărat foarte tare pe mine și a început să-mi întoarcă spatele;
|
Nenorocire și mai mare pentru familia noastră s-a petrecut în luna noiembrie a aceluiași an. La începutul lunii, am mers la o consfătuire cu inspectorii, la Tulcea. După consfătuire am trecut pe la Niculițel, cu colegul inspector Ioan Maxim, care avea rude acolo și vie. Acolo am reușit să fac rost de câteva kg de pește. Colegul Maxim a mers cu mașina personală și, la întoarcere am luat-o pe la Brăila și am trecut pe la casa părintească. I-am dat lui tăticu o pungă de pește și am observat că nu se simte prea bine. S-a așezat pe marginea patului, cu capul în jos și a început să depene la regrete, că Nicușor nu prea mai vine pe la el, că s-a înșelat în anumite privințe, că se simte vinovat de cum a tratat-o pe mămica în ultima perioadă a vieții ei și că s-a înșelat în legătură cu tinerii cărora le-a donat casa. L-am încurajat, dar simțeam că mi se moaie picioarele. Am mers după aceea la fratele Oani, la Vadu Pașii. L-am găsit în stare gravă, la pat. Parcă s-a înviorat un pic la vederea mea. M-a rugat să mănânc ceva, dar numai de mâncare nu-mi ardea. I-am dat o pungă cu vreo 5 Kg de pește și am aflat, de la soția lui, Jana, că nu prea mănâncă. I-am zis lui Oani, că dacă mănâncă el, mănânc și eu și am mâncat împreună câte o cană cu iaurt. Jana s-a bucurat mult. Oani, parcă își presimțea sfârșitul și cu limbă de moarte m-a rugat: „Mă Gigi, te rog să ai tu grijă de ai mei, mai ales de nepotul Andy! Nu mai au pe nimeni care să le fie aproape, din partea mea;
Peste o săptămână, mai precis pe 13 nov. 1997, fratele Oani a plecat pe cealaltă lume și am fost imediat anunțat. Am stat o noapte de veghe lângă sicriul lui, împreună cu nepotul Andy, care avea 14 ani. Era prea mic să priceapă marea pierdere a bunicului lui, dar suficient de matur pentru acea vârstă a lui, pentru a-și da seama că viața lui nu va mai fi la fel fără bunicul. Bunicul lui i-a încredințat o scrisoare, pe care o adresase lui tăticu, cu câteva luni înainte de moarte, prin care îl ruga pe tăticu să-i răspundă că-l iartă dacă l-a supărat cu ceva. Știa el că tăticu e supărat și nu voia să-l mai vadă. Am apucat să citesc acea scrisoare când am mers în vizită la Andy și, mi s-a sfâșiat inima de durerea celor citite;
În măsura în care am putut i-am stat aproape nepotului Andy, sărindu-i în ajutor când a avut cea mai mare nevoie de așa ceva.
|
Ioana NICA – Olica, n 1 martie 1936 - d. 19 iulie 2020.
A profesat ca asistentă medicală la spitalul din localitatea Ianca – Jud. Brăila, apoi la spitalul „23 August” din Bucureşti. În prezent este pensionară. Soarta i-a oferit multe privațiuni, formându-i un caracter nostalgic – retras, cu tendințe de abstinență şi de economie, cam excesive . Se dăruiește cu trup şi suflet vieţii de familie. Îşi cam jelește o osteoporoză. Dintre amintiri îmi persistă câteva: |
|
|
Pe când aveam cinci – şase anișori, am simţit-o foarte aproape şi mă cam ţineam după ea, ceea ce nu-i plăcea şi adeseori mă certa, dar simțea responsabilitatea de soră mai mare şi mergeam după ea prin sat, la câmp, chiar şi la gârlă. La gârlă intram în anturajul fetelor şi observam şi unele lucruri care nu trebuiau observate de un băieţel. Eram mic , mic, dar prostioarele le pricepeam bine şi mi-au rămas lipite în memorie.
Tot pe la vârsta aceea a fost întâmplarea cu băutura pe care am povestit-o când am vorbit despre mămica. Îmi era milă de ea că devenea responsabilă şi pentru greșelile şi pățaniile mele;
Prin acele vremuri sărăcia era lucie şi iarna cu greu adormeam gerul într-o singură cameră, care era şi bucătărie şi dormitor pentru cei trei membri ai familiei (mămica, Olica şi eu). De multe ori rămâneam numai noi copiii, căci mămica pleca după hrană. Era sărmana mamă ca un fel de capra cu trei iezi, numai că iedul cel mare, Oani, era la un colegiu militar. Ne suiam pe plita care, dacă mai era un pic călduță, sau devenea caldă în imaginația noastră şi priveam spre fereastră în așteptarea mamei. |
Pe pat aveam o saltea de paie şi într-o zi, Olica a descoperit că chițăie nişte șoricei. Îi era tare frică de ei şi m-a rugat să-i prind eu. Şi mie mi-era frică, dar eram „bărbatul” şi trebuia să lupt cu dușmanul casei. Am dibuit prin saltea cam pe unde este intrusul şi l-am strâns zdravăn. Apoi am băgat mâna pe o gaură din saltea, l-am apucat binișor de ceafă, ca să nu mă muște, l-am scos afară din culcușul lui, l-am privit un pic şi l-am trântit cu toată forţa de pământ. Nu ştiu dacă era numai bravură, ştiu că trebuia să scap de ceva rău, care-mi provoca şi teamă şi repulsie. Am avut prilejul de mai multe ori, aflându-mă pe pat să văd cum ieşea câte un șoricel în căutare de mâncare, dar îl lăsam în pace şi-l studiam cum se agita în căutare de mâncare. Nu aveam mintea şi calităţi pedagogice să le spunem șoriceilor că degeaba caută ce nu găsim nici noi, că-i secetă mare;
Când veneau căldurile mari de vară şi conform tradiţiei populare se făcea Caloianul, sora mea era prinsă foarte tare de pregătiri, alături de Viroana lui finul Mitu Stănilă şi de alţi copii din vecini (ai lui Gheorghe Săftoiu, zis Frizu, ai lui Gheorghe Neagu, Florica a Miți lui Macovei şi alţii). Dar povestea cu Caloianul am prezentat-o la întâmplările copilăriei. Revenind la povestea Caloianului, pot spune că era interesantă pentru noi copiii, căci ne consideram ca oameni mari, cu responsabilități, care trebuiau să conducă la groapă un mort Tradiția populară avea ca scop îndurarea Lui Dumnezeu pentru a aduce ploi şi recolte bogate.
Tot prin zilele alea toride şi secetoase şi tot ca tradiţie pentru implorarea Cerului să ne dea ploaie, se juca de-a Paparuda. Dar și despre asta am vorbit la capitolul Primii pași.
După întoarcerea de la Colegiul Militar, am intrat împreună în clasa a III-a, la școala primară din sat. Olica a devenit colegă cu mine, deși era cu trei ani mai mare, căci a întrerupt școala, mămica având nevoie de ea acasă, ca ajutor la ale casei și la câmp. Eram colegi, dar nu prea am simțit asta, fiecare își vedea de ale lui și eram, împreună, în fruntea clasei;
Începusem să devin cocoșel. Vedeam pe la alți colegi că se impun în fața surorilor lor și nu prea mai ascultam de ea, ba mai mult, într-o zi când m-a trimis să aduc ciocani la foc, am repezit-o trântind-o pe pat și am făcut-o să plângă: A țipat La mine: „Dar-ar Rusaliile, lasꞋ că te spui io la mămica!”
Cam suferea ea și la capitolul mămica, căci simțea că-i sunt favorit și tot pe ea o va certa.
Am mers împreună și la gimnaziu în Scurtești și la școala sanitară din București, și am crescut ca două crengi ale aceluiași copac, dar ne bătea vântul pe fiecare separat și nu prea ne-am știut de rosturi.
După ce am absolvit școala sanitară, am umblat fiecare pe la rosturile noastre, eu cu stagiul militar, Olica s-a măritat, a născut-o pe Liliana, apoi eu am mers la facultate, Olica și-a văzut de rostul ei de asistentă medicală prin București, eu am devenit inginer mecanic în Suceava și apoi am intrat în învățământ și așa mai departe.
Olica a avut și satisfacții în viață, dar și mari dezamăgiri. Dintre satisfacții menționez: căsătorirea fiicei, Liliana, obți-nerea nepotului Adrian. Dintre
necazuri, cel mai mare a fost divorțul fiicei, Liliana.
În prezent, Olica are 83 de ani, suferă de discopatie și alte boli ale coloanei, încât, uneori când vorbesc cu ea la telefon, se vaită, plânge și nu știe ce să mai facă, ba mai mult, nu prea mai ține minte trecutul și chiar are crize de Alzheimer. Este trist, dar așa-i bătrânețea.
ÎȚI SPUN ACUM ADIO SCUMPA MEA SURIOARĂ
S-a mai rupt o parte din sufletul meu,
Prin plecarea pe veci a surioarei Olica,
Pentru ea înalț rugăciune la Dumnezeu
Să-i primească sufletul în grădina Sa.
Încotro ai plecat scumpa mea surioară?
Oare știi c-ai lăsat acasă dureri și nevoi?
Ți-ai lăsat soțul care-și dorește să moară,
Lăsat-ai fetița, nepoțelul și pe frățiorii tăi.
Cred că Domnul, de mult rău te-a scutit,
Căci aici, la noi se întrevede apocalipsa,
Nu știu dacă ai auzit de pedeapsa Covid,
Dar cât vom mai trăi, îți vom simți lipsa!
Soțul tău, Nicolae, te-a sprijinit mereu,
Cu dragoste, cu hărnicie și cu respect,
Ți-a fost sprijinul vieții la bine și la greu,
Și ți-a fost devotat, drăgăstos, înțelept.
Când liliacul primăverii vieții îți înflorea,
Ai divinizat ziua și ai botezat-o Liliana,
Mai târziu iubirea, ți-a dat și înălțarea,
Nepotul Adrian, luminatu-ți-a icoana.
Venit-au zile mai grele, pline de dureri,
Când oasele tale se simțeau foarte rău,
Și apoi au venit uitări, slăbiri de puteri,
Așa scris-a Domnul în horoscopul tău.
Azi soțul, nu-și poate stăpâni plânsul,
A zis: „Cumnate mai bine muream eu,
Că-s mai bătrân!” Se gândea la dânsul,
Că rămâne singur, bătut de Dumnezeu.
Fiica Liliana, crescută-n stres ardent,
Pe serpentinele vieții s-a concentrat,
Cu multă credință și cu înalt intelect,
Să-și poarte crucea așa cum i s-a dat.
Nepotul Adrian, iubit de-a sa bunică,
Și el, la rându-i, chiar în subconștient,
A găsit în bunică, iubirea ceea unică,
Și a vizat în viață un stil independent.
Noi, cei doi frățiori, Nicușor și Mircea,
De la Dumnezeu lăsați să-ți fim frați,
Vedeam în tine iubirea care strălucea,
În ultimul timp am fost cam rezervați.
În ziua asta tristă, cu nori ca de plumb,
Vedem cum sufletul tău, Olică, s-a dus,
Și lacrimi amare ne-ai lăsat în schimb,
Rugându-ne la Domnul și la fiu-I Iisus.
Familia, îndurerată, va uda mormântul,
Cu lacrimi de dor, de mare recunoștință,
Implorând cerul să-ți primească sufletul,
Ca pe o sfântă, binecuvântată sentință.
Te rog Doamne să-i ierți toate păcatele,
Că a fost femeie, soție, mamă, bunică,
A semănat semințe și a cules roadele,
Familia i-a fost în lume o bună predică!
Familiei îndurerate îi adresez condoleanțe,
Și să i se împlinească tot ce-i doresc eu,
Să-și treacă cu bine aceste grele sentințe,
Stăpânul morții noastre e numai Dumnezeu!
Surioară, ți-am făcut acest mic necrolog,
Că nu știu de ce viața mi-e tot mai amară,
Că mă paște și pe mine al morții microb,
Îți spun acum adio, scumpa mea surioară!
Mircea și familia
|
Nicolae IORDACHE – Nicuşor, n 1951, martie, 13.
Nicușor și soția lui Maria |
|
A funcţionat ca profesor de Educ. Fizică în satul Dâmbroca, comuna Săgeata. A funcționat ca profesor de Educație Fizică în localitatea Mărăcineni, Jud. Buzău. Este dotat cu bune calităţi fizice, are o fire melancolică – pătimașă. Este
căsătorit cu Maria (Mia), din familia Marțafoi, din localitatea Hârja- judeţul Bacău. Are două fete, frumoase-foc: Nicoleta şi Diana și doi nepoți i(Andreea, 17 ani, de la Nicoleta și Rareș, 7 ani, de la Diana)
Amintiri mai deosebite, despre frățiorul meu Nicușor:
Când era mic, sugaci, îl legănam și-i cântam „Uța, uța, cu căruța, pân-la țața Măriuța!” Avea un leagăn de forma unui coș de căruță, care era sprijinit pe un cadru din lemn, având posibilitatea să oscileze în jurul unui ax orizontal. Mă întindeam pe pat și dădeam balans leagănului cu piciorul.
Când a crescut ceva mai măruț, pentru a adormi, puneam perna pe picioare și-l legănam, dar cel mai mult îl legăna mama mare.
|
Eu mergeam în legea mea pe la școală, iar când veneam pe acasă, simțeam plăcerea să-i cumpăr bomboane și i le ofeream cu drag, mai ales că îmi zicea „nenică” și eu nu mai puteam de asta, că mă respecta și pe mine cineva. Fratele mai mare, Oani, nu-i aducea bomboane, el avea grija țigărilor lui, iar Nicușor i-a zis: „-Ție nu-ți zic nenică, că tu nu-mi aduci bomboane!”, iar Oani îi spunea că bomboanele nu s-au copt. Într-o zi, Oani a adus un borcan de compot și i-a spus lui Nicușor că alea sunt bomboanele necoapte. Parcă văd cum stătea compotul pe priciul sobei și Nicușor nu vroia să se atingă de el, considerând că bomboanele necoapte nu sunt bune.
Întrucât mămica mă dădea mereu de model pe mine și în casă s-a auzit mereu că sunt cuminte și ascultător și cu rezultate bune la învățătură, Nicușor cred că m-a avut ca idol, Când era pe la gimnaziu, îl învățam pe Nicușor să facă tracțiuni în brațe, să joace fotbal. Am încercat să-i dezvolt pasiunea pentru sport. I-am cumpărat chiar și o minge, cu care jucam trasul la poartă până a ajuns să mă învingă;
Eram student și în vacanțe mă întâlneam, ca între camarazi, cu Vasile Badea și Elisabeta Preda, zisă și Păpușa. Mergeam împreună să păzim via și pentru ocuparea timpului jucam șeptic și ascultam muzică. Mai schițam și câțiva pași de dans, ținând ritmul cu palmele. Colegii lui Nicușor, care mă văzuseră în asemenea ipostaze, râdeau de Nicușor: „Ha, ha, nenica!”, însoțind cuvintele și de bătăi din palme. |
Nicușor la 15 ani |
|
Cred că asta i-a creat o repulsie lui Nicușor de a mi se mai adresa cu „nenica”, dar a continuat să-mi zică, căci nu se putea dezobișnui.
La susținerea examenului de admitere, la Liceul „B.P. Hașdeu”, am stat până seara pe la porțile liceului, și m-am bucurat imens de succesul lui. Rar mi s-au mai întâmplat asemenea emoții și apoi m-a copleșit bucuria;
După absolvirea liceului, mi-a spus că va merge la Facultatea de Educație Fizică și Sport din Bacău, ceea ce, pe moment, m-a dezamăgit considerându-l că fuge de activitățile care-i solicită mai mult capacitățile mentale, dar până la urmă, mi-am dat seama că a ales bine, având în vedere dificultățile vieții în alte profesii;
O altă ipostază, în care m-am simțit excepțional în prezența lui Nicușor a fost la nunta lui cu Mia Marțafoi, din Hârja, județul Bacău, profesoară de Limba Română, pentru gimnaziu, care la prima vedere nu mi-a părut chiar așa de frumoasă, după o poză, dar pe urmă, când am văzut-o în original, am dedus că are frumusețe și o finețe deosebită. Are șarm și lipici, dar se pare că uneori are mici răutăți mascate; Cam după perioada aceea, la reîntâlnirile cu Nicușor am constatat că nu-mi mai zice „nenică”, ceea ce mi-a creat o stare neplăcută, că ceva s-a schimbat, atât ca respect reciproc, cât și ca apropiere; |
Pe parcurs am observat că a devenit foarte oportunist, punând familia proprie și interesele personale deasupra unor principii. A știut totdeauna să obțină favoruri din partea părinților, chiar de pe vremea când era necăsătorit. Avea o vorbă: „- Am nevoie de....! La cine să cer eu bre tăticule! Eu pe voi vă am și pe voi vă iubesc!” Folosea artificiul „Vă iubesc!”, ca un fel de banalitate, căci nu se simțea vibrația corespunzătoare a glasului. Și astăzi când ne revedem, îmi zice „Te iubesc!”, dar nu sunt sigur că e convins de asta mai ales că în ultima perioadă au intervenit unele conflicte, între noi, din te miri ce. Păstrez anumite cutume și poate că glasul sângelui mă lasă să mă revăd cu el, căci altfel, după logica dedusă din conflicte ar trebui să-l evit;
Ceva s-a rupt între noi din anul 1997, când am constatat că nu s-a implicat corect în protejarea părinților, în situațiile critice din preajma morții. Din cel care avea răspunderea să-i îngrijească, a început să se dea la o parte și să găsească soluții nu tocmai favorabile părinților;
A participat la nunta fiului meu, Andu, pentru care m-am bucurat mult și am apucat atunci să-i spun tot ce simțeam, cum am văzut eu necazurile legate de moartea părinților. M-am descătușat și a plâns în hohote. Am crezut atunci că am șters cu buretele tot ce aveam rău în suflet, dar unele aspecte îmi redeschid rănile;
Mă doare sufletul să-mi reamintesc de acele vremuri și de ochii părinților care priveau nedumeriți la ce li se întâmpla. Mă doare sufletul că nu mai știu cum să o dau atunci când începem să ne contrăm de la lucruri de nimic și din cauza ardorii lui, conflictul degenerează până la silă reciprocă. Apoi, ca și cum vrea să lase de la el, încearcă să mă liniștească. Cred că și el a suferit șocuri mari în perioada morții părinților, care i-au marcat sufletul și cugetul;
Uneori, când spunem ceva, avem impresia că ne putem ascunde după deget, nu realizăm că unele dedesubturi pot fi observate de interlocutor și că scuzele, uneori, aduc acuze. Nu vreau să dezvolt tema. Aș putea concluziona cu „Cine are urechi să....priceapă și partea neauzită a cuvântului!” Oricum, Nicușor este fratele meu!
Am avut prea puține tangențe cu celelalte rude ale mele, din care cauză voi prezenta scurte referințe.
|
FAMILIA
|
Familia e o elementară formă de organizare,
E prima comunitate ce aduce omului atașare,
Cât și prima autoritate, care-l învață dozare,
Ea stabilește ale societății valori fundamentale.
Calitatea de mamă, tată și copil, pot deveni
Cele mai mari blesteme, dacă nu e înțelegere,
Dacă părinții și copiii, credința n-o vor primi,
Dacă Iisus Hristos nu-i recunoscut ca atare.
Căsnicia, să fie fericită, constă dintr-un triunghi,
Laturile lui sunt: femeia, bărbatul și Dumnezeu,
Reușita în căsnicie înseamnă a găsi un unghi
De vedere, comun, cu aceeași iubire mereu.
Creștinul se consideră că-și iubește aproapele,
Ori, cel mai aproape este soția, respectiv soțul,
Deci dragostea profundă, își face clare apele.
Biserica sfințește familia, cununând legământul.
Copiii sunt mugurii cei mai de preț ai familiei,
Lor trebuie să le lăsăm o frumoasă moștenire,
De conștiință, de a deveni oameni de omenie,
Și să învețe a-și onora părinții cu multă iubire. |
|
|